O valoare de cea mai mare importanță o are jocul în dezvoltarea sferei motivațional-dinamice. L. S. Vîgotski avea fără îndoială perfectă dreptate atunci când situa pe prim plan problema motivelor și trebuințelor ca moment central în înțelegerea apariției ca atare a jocului (Vîgotski, 1966). Atrăgând atenția asupra contradicției dintre noile dorințe și tendințe apărute și realizarea lor imediată ce nu poate fi satisfăcută, el aborda doar problema, fără a o rezolva însă.
A. N. Leontiev, într-una dintre primele lucrări dedicate dezvoltării ulterioare a teoriei jocului emisă de L. S. Vîgotski, propune pentru această problemă o rezolvare ipotetică. După A. N. Leontiev, esențial este faptul că „lumea obiectuală conștientizată de copil devine pentru el tot mai largă. În această lume tind să fie incluse nu numai obiectele ce formează ambianța apropiată a copilului, ci și obiecte de acțiune ale adulților, cu care copilul nu este încă în stare să acționeze și care sub aspect fizic îi sunt deocamdată inaccesibile.
Prin urmare, în trecerea de la vârsta preșcolară la cea școlară, la baza jocului se află lărgirea de obiecte a căror stăpânire i se impune acum ca o sarcină și al căror univers este conștientizat de copil pe parcursul dezvoltării sale psihice ulterioare. Pentru copilul situat la acest stadiu de dezvoltare psihică încă nu există o activitate teoretică abstractă, o cunoaștere contemplativă, abstractă, motiv pentru care conștientizarea se manifestă la el înainte de toate sub forma acțiunii.
Copilul care asimilează lumea înconjurătoare este copilul care tinde să acționeze în această lume. De aceea, în procesul dezvoltării conștientizării lumii obiectuale, copilul tinde să intre într-un raport acțional nu numai cu lucrurile ce îi sunt direct accesibile, ci cu un univers mai larg, tinzând să acționeze ca adultul”. (Leontiev, 1965)
Pentru copil nu este suficientă contemplarea unui vehicul în mișcare și nici faptul că se află așezat în vehicul, el trebuie să acționeze, să conducă, să comande mașina. „În activitatea copilului, adică în forma ei internă reală, această contradicție apare ca un conflict între dezvoltarea impetuoasă a trebuinței de acționa cu obiectele, pe de o parte, și dezvoltarea operațiilor prin care se realizează acțiunile respective (adică a modurilor de acțiune) – pe de altă parte. Copilul vrea să conducă el însuși mașina, să vâslească, el însă nu poate efectua aceste acțiuni, în primul rând pentru că nu stăpânește – și nici nu poate stăpâni – operațiile pe care le solicită condițiile obiectuale reale ale acțiunii respective.” (Leontiev, 1965)
Caracterul generalizat și durata redusă a acțiunilor de joc este un simptom ce indică faptul că o asemenea delimitare a raporturilor umane se produce și că acest sens delimitat este trăit emoțional. Aceasta face ca, la început, să aibă loc o înțelegere pur emoțională a funcțiilor adultului, când acesta realizează o activitate semnificativă pentru alți oameni și provoacă în consecință, o anumită reacție din partea lor.
Oricât s-ar apropia emoțional de rolul adultului, copilul se simte totuși copil. Conștiința faptului că este încă copil se realizează prin joc, iar de aici apare un nou țel – să devină adult și să realizeze efectiv funcțiile acestuia.
L. I. Bojovici arăta că spre sfârșitul vârstei preșcolare apar motive noi. Ele îmbracă forma concretă a dorinței de a merge la școală și de a începe o activitate serioasă cu semnificație și cu valoare socială. Pentru copil aceasta chiar reprezintă calea spre maturitate. Jocul se manifestă ca o activitate intim legată de sfera trebuințelor copilului. În joc se produce orientarea emoțional-acțională primară în sensurile activității umane, apare conștiința locului să propriu, dar limitat, în sistemul raporturilor ce-i guvernează pe adulți, și necesitatea de a fi și el adult.
Tendințele relevate de o serie de autori, ca bază a apariției jocului, sunt în realitate rezultatul dezvoltării ce are loc la vârsta preșcolară. Importanța jocului nu se limitează la apariția unor motive de activitate noi prin conținutul lor și la problemele legate de acesta. Deosebit de important este și faptul că în joc apare din punct de vedere psihologic o nouă formă a motivației. ipotetic ne putem imagina că tocmai în joc se produce trecerea de la motivele sub forma nemijlocită preconștiente de nuanță afectivă, la motivele sub forma intențiilor generalizate situate la hotarul conștientizării. Desigur, și alte genuri de activitate, își aduc contribuția la formarea acestor noi trebuințe, însă în nicio altă activitate nu există o asemenea încărcătură emoțională provenită din incursiunea în viața adulților, o asemenea detașare afectivă a funcțiilor sociale și a sensului activității umane, ca în joc.
Cercetările privind formarea acțiunilor mintale și a noțiunilor au căpătat o largă dezvoltare; P. I. Galperin a elaborat numeroase studii cu caracter genetic asupra acestora. P. I. Galperin a stabilit principalele etape prin care trebuie să treacă formarea oricărei acțiuni mintale noi și a noțiunii legată de aceasta:
- formarea acțiunii în planul obiectelor reale sau a modelelor materiale substituente;
- formarea aceleiași acțiuni în planul „limbajului cu voce tare”;
- etapa formării acțiunii mintale propriu-zise.
Examinând acțiunea copilului în joc, putem observa că el operează de acum cu semnificațiile obiectelor; jocul apare ca o formă de activitate în care se produce formarea premiselor pentru trecerea acțiunilor mintale la o etapă nouă, superioară, aceea a acțiunilor mintale sprijinite pe limbaj.
Dezvoltarea funcțională a acțiunilor de joc se contopește cu dezvoltarea ontogenetică, creând zona celei mai apropiate dezvoltări a acțiunilor mintale. Poate că acest model de intercorelare a dezvoltării funcționale cu cea ontogenetică, pe care am observat-o atât de pregnant în joc, constituie modelul general al intercorel ării celor două planuri de dezvoltare.
J. Bruner dă o înaltă apreciere importanței jocului pentru dezvoltarea intelectuală, deoarece combinațiile de materiale precum și orientarea în ansamblul caracteristicilor apărute în desfășurarea jocului pot determina folosirea ulterioară a materialului respectiv ca instrument în rezolvarea problemelor.
Jocul își are importanța sa și în formarea colectivului unit de copii, în formarea spiritului de independență, în formarea atitudinii pozitive față de muncă, în corectarea unor abateri sesizate în comportamentul unor copii. Toate aceste efecte educative se sprijină, ca pe un adevărat fundament, pe influența pe care jocul o exercită asupra dezvoltării psihice a copilului, asupra modelării personalității lui.