Stereotipurile sunt efectul gândirii simpliste, care presupune formularea aceluiaşi răspuns la diferiţi stimuli. Au un puternic caracter socio-cultural şi pot fi transmise de-a lungul mai multor generaţii (Gherguţ, 2019). Stereotipiile şi prejudecăţile sunt trăsături negative care ne influenţează personalitatea şi generează contacte sociale alterate cu toţi cei din jur pe care îi considerăm diferiţi şi, cel mai adesea, „inferiori” nouă. Primii expuşi discriminării sunt cei proveniţi din medii sociale considerate vulnerabile, persoane care, prin caracteristicile lor individuale sau de grup, sunt expuse a priori oprobiului public.
Potrivit unor stereotipuri, minoritatea romă este considerată ca având un comportament agresiv şi delictual, fapt ce îi face pe numeroşi indivizi ca, aflaţi în preajma unor astfel de persoane, să aibă un comportament mult mai precaut decât în circumstanţe obişnuite. O asemenea abordare poate conduce la marginalizarea persoanelor de etnie romă, respectiv la excluderea lor din anumite comunităţi.
În practica cotidiană, stereotipurile se regăsesc la nivelul următoarelor situaţii concrete: diferenţele interpersonale – fizice, gen, etnie; etichetările – pentru simplificare; eșecurile – pentru „responsabili de serviciu”; elitismul – om superior etc. Efectele stereotipurilor sunt extrem de periculoase şi includ discriminarea, respingerea, stigmatizarea sau marginalizarea.
În mod general, mulți profesori văd conflictul dintre copii ca pe un eveniment nedorit, „fără sens, risipitor și distructiv” (Opotow 1991, p. 416) și au încercat să intervină sau să prevină disputele. Afirmația că „Profesorii de la clasă petrec o cantitate excesivă de timp și energie gestionând conflictele copiilor” (Longaretti & Wilson, 2006, p.6) – este infirmată de ultimele cercetări – că rolul profesorilor în conflictele copiilor este minim (în interiorul și în afara sălii de clasă) și că elevii nu sunt dispuși să se apropie de profesori, dacă nu au nevoie de ajutor. Profesorii fie decid să nu intervină, fie le consideră conflicte minore.
Profesorii care se ocupă de conflict își asumă un rol autoritar. Intervenția profesorilor în conflictele copiilor este adesea o punere în fapt a regulamentelor școlare. De aici ideea că conflictul este despre putere, amenințare și constrângere.
Rezultatele pozitive ale conflictului, sugerate de literatura de specialitate sunt conținute și în enunțurile următoare :„Puteți afla cum reacționează o altă persoană la anumite lucruri.” „Puteți afla mai multe despre persoane.”„Uneori, chiar și luptele te ajută să stabilești o relație cu cineva”. (Longaretti & Wilson,2006, p.7)
O situație asupra aspectelor conflictului la elevii din ciclul primar, este prezentată ca urmare a unei cercetări la scară redusă. În continuare vom detalia rezultatele cercetării (Longaretti & Wilson,2006, p.9).
Impresiile și rapoartele elevilor despre conflict au inclus acțiuni fizice și contact („furios”, „luptă”, „împingere” și „lovire”). Ei l-au văzut ca pe un eveniment activ agresiv, un eveniment care duce la discordie, perspective diferite („nu sunt de acord”, „gândește diferit”, „despărțire”) și rezultate supărătoare („supărat”, „trist”, „uneori frustrat”). Cele mai frecvent utilizate strategii de management ale copiilor au implicat lupta: folosirea forței, amenințarea, tacticile verbale și fizice (55%). Apelarea unei terțe părți (căutarea asistenței unui profesor) și răspunsurile emoționale (furie) au fost demonstrate frecvent (10%). Rezolvarea conflictului prin vorbire (compromisul și rezolvarea problemelor) au fost strategii practicate minim (6,5%) de către elevi. Retragerea (fuga sau plecarea) și calmarea (cererea de scuze și cedarea) au fost rareori folosite.
Majoritatea acțiunilor folosite de profesori au fost strategii de confruntare (40%), inclusiv pentru abuz verbal și implicare fizică. Retragerea (inacțiunea, referirea la alt profesor, ignorarea și trimiterea departe) a fost folosită mai rar (12%). Profesorii au răspuns ocazional la conflictele elevilor din punct de vedere emoțional (furie și frustrare, 9%).
Când au fost întrebați cum s-au simțit în timpul conflictului, profesorii și-au exprimat sentimentele și emoțiile în următorii termeni, „furios”, „rănit”, supărat”.
Școlile sunt principalul cadru în afara familiei, unde elevii sunt capabili să învețe, să dezvolte și să testeze abilitățile sociale, conceptele și tacticile de soluționare a conflictelor.
În școlile în care predomină abordarea pozitivă a conflictelor, profesorii sunt capabili să-i îndrume pe elevi către creșterea socială și interpersonală și să-i apuce să devină manageri eficienți ai conflictelor.
Conflictele nu vor fi eliminate, dar calificarea elevilor pentru a le gestiona eficient este atât posibilă, cât și necesară, iar profesorii joacă un rol vital în a-i ajuta pe elevi să facă acest lucru. Predarea principiilor și abilităților de rezolvare a conflictelor este misiunea fundamentală a școlii, de a oferi elevilor abilitățile necesare pentru a funcționa eficient în societate. Aceste abilități de viață ar putea ajuta la lărgirea perspectivelor individuale și pot contribui semnificativ la formarea de relații mai constructive și la succesul învățării.
Bibliografie
1. Gherguţ, A. (2019). Cuvântul şi condiţia umană. Reflecţii, proiecţii şi regăsiri. Iaşi: Polirom.
2. Opotow, S. V. (1991). Adolescent peer conflicts: Implications for students and for schools. Education and Urban Society, 23(4), pp.4.16-441.
3. Longaretti, L., Wilson, J(2006). The Impact of Perceptions on Conflict Management. În eric.ed.gov/?id=EJ781879.