Reflecția personală – un antidot al învățării superficiale

Există modalități de comunicare nu numai cu alții, ci și „cu sine însuși”. Și aceasta este reflecția personală, capacitate și mod de acțiune mintală, strâns legată de inteligență și puterea de anticipație, de posibilitățile de abstractizare și de creație, de esența umanului.

Privită ca tehnică a activității mintale, reflecția însemnează o concentrare a intelectualului și o luminare ce se produce asupra unor cunoștințe, idei, sentimente, acțiuni etc. luate în analiză, în examinare. Ea reprezintă o expresie a spiritului activ și constructiv ce își pune mereu întrebări și probleme, ce se dovedește pasionat de căutare și de explicare, de cercetare a adevărului. Așa după cum în viața reală, multe probleme cu care se află confruntat omul, își pot găsi o rezolvare nu numai prin achiziție de cunoștințe, ci și prin ”dialogul interiorizat”, așa după cum multe adevăruri (legi, teorii, principii etc.) pot fi descoperite nu numai pe calea generalizării datelor unor observații îndelungate ori a unor experiențe de fapt, ci și prin reflecții bazate pe raționamente (deductive, analogice etc.), tot așa și în procesul de învățământ, elevii (studenții) pot ajunge la descoperirea personală a unor adevăruri și pe calea unei reflecții interioare, abstracte; tot așa există învățare și prin cugetare proprie, prin meditație adâncă.

Înțeleasă ca modalitate de învățare, reflecția interioară și abstactă – arată J. Piaget – se distinge ca una dintre cele mai active și mai fructuoase metode, de mare valoare euristică.

Într-un sens mai restrâns, ca simplu procedeu, reflecția intervine și în actul observației, al experiențelor efectuate, în toate fazele rezolvării problemelor, în elaborarea lucrărilor scrise, al activităților de creație, în timpul lecturii, pe parcursul realizării proiectelor, însoțește activitățile practice și munca, este prezentă în timpul formulării răspunsurilor la examene etc. Ea intră ușor în asociere cu alte metode și procedee de învățământ. (J. Piaget, p.65)

Operând în plan interior cu obiecte și fapte imaginate, reflecția este generatoare de noi structuri operatorii și cognitive. Construcțiile deliberate ale gândirii și imaginației sunt de neconceput fără meditație personală. Fără reflecție, nu există cunoaștere, elaborare, creație; simpla informație nu este adevărată cunoaștere.

Așa după cum în viața de toate zilele, deseori o cugetare profundă este leagănul ideilor, soluțiilor ori deciziilor de la care pornesc ulterior acțiuni sau creații dintre cele mai îndrăznețe și purtătoare de progres, și în învățământ, reflecția științifică poate, de exemplu, să conducă mintea elevilor  spre redescoperirea aplicațiilor tehnice ale științei, sau invers, reflecția în domeniul tehnicii să devină un prilej  de raportare la cunoștințele teoretice; reflecția artistică să incite la creații literare originale etc. Există și în învățământ atâtea și atâtea noțiuni sau probleme complexe care nu-și pot găsi clarificarea sau rezolvarea cuvenită decât printr-un efort de reflecție de echipă sau colectivă, viu reliefată în cadrul dezbaterilor constructive.

Ca formă interiorizată a inteligenței, reflecția îi este utilă oricărui tânăr pentru a se putea detașa de cele citite, de cele auzite sau văzute, de cele întâlnite și observate; pentru a putea să pătrundă în esență, în conținutul de idei și semnificații al studiilor parcurse, pentru a putea lua atitudine critică, în sensul formării unor opinii personale și judecăți de valoare față de mesajele care-i parvin pe atât de multe canale de comunicare interumană etc. În ultimă analiză, opiniile personale exprimă bogăția și profunzimea de cugetare de care un tânăr sau altul este în stare să dea dovadă.

Societatea contemporană pune în fața omului, mai mult ca oricând, numeroase probleme de reflecție științifică, tehnică, filozofică, social-politică, literar-artistică, educațională etc. Nevoia de afirmare a spiritului de creație și de anticipare a viitorului solicită, de asemenea, tot mai intensiv efortul de reflecție al omului modern. Astăzi, mai mult ca oricând în trecut, reflecția constituie o tehnică de acțiune mintală la care omul inteligent recurge în mod curent. În general, problemele complexe cer o capacitate superioară de reflecție și de sinteză.

Aceeași realitate a zilelor noastre, cu supraabundența ei de informații si surse de comunicare tinde să creeze, oarecum, o situație paradoxală pentru mulți dintre tinerii de astăzi. Și anume, cu cât aceștia sunt tentați să acumuleze mai multe și mai variate cunoștințe, pe cât mai multe căi, cu atât mai mult apare riscul să știe mai puțin, să devină mai superficiali, mai puțin inteligenți, cu un fond spiritual mai sărac. Ei pot trăi iluzia că știu, că înțeleg pentru simplul motiv că au văzut și au auzit, că au receptat doar o informație. În realitate, supraabundența absorbției de informație duce ușor la superficialitate; ea nu mai lasă suficient loc reflecției personale, răgazului necesar pentru examinare, meditație, cugetare adâncă și abstractă.

În mod asemănător, în condițiile unui învățământ intelectualist, cu programe și manuale supraîncărcate, deși aparent școlarii învață mult mai mult și despre mai multe, ei știu mai puțin, pentru că nu mai au timpul necesar de studiu aprofundat, de gândire independentă; se creează piedici în calea dezvoltării unei gândiri abstracte, a unor operații intelectuale de mare finețe. În general, abuzul de informații sapă la temelia reflecției personale, obișnuință și metodă care ar trebui să țină, în fond, de stilul de muncă intelectuală al fiecăruia dintre elevii și studenții noștri. Așa se explică de ce astăzi asistăm la un reviriment al reflecției, întrevăzându-se în acesta un element de contracarare a primejdiei amintite. Fără un efort autentic de meditație, solitar sau în grup, tinerii aflați pe băncile școlii nu vor putea ajunge la ceea ce se cheamă interiorizarea conținutului noțional cu care operează fiecare obiect de învățământ.

Realizarea obiectivelor, pe care le urmărește astăzi învățământul, reclamă aprofundarea studiului matematicii, al științelor naturii și al celor tehnologice, al științelor sociale și al disciplinelor literar-artistice, toate acestea fiind materii care, alături de alte metode active, solicită reflecție interioară, un antidot al învățării superficiale.

Copiii devin apți să desfășoare o activitate de elaborare prin reflecție o dată cu dezvoltarea gândirii conceptuale și reflexive, a inteligenței reflexive, precedată și pregătită de dezvoltarea unei inteligențe practice (J. Piaget, p. 143). Începând cu vârsta de 11-12 ani, ei cuceresc un nou mod de a raționa, bazat acum nu pe manipulările concrete, ci pe operațiile propoziționale, formale (idem, p. 32), care permit să-și reprezinte desfășurarea activităților fără să mai fie necesară prezența lucrurilor concrete.

Treptat, gândirea lor capătă un caracter ipotetic-deductiv, încep să opereze cu propoziții ipotetice (J. Bruner, p.63), ceea ce deschide posibilitatea reflecției libere, detașate de real, proiectată în planul posibilului.

Fiind indispensabil formării intelectuale, învățământul modern caută să cultive prin toate mijloacele reflecția, să formeze oameni care știu să mediteze cu seriozitate și profunzime. Ca aptitudine și metodă de muncă intelectuală, cultivarea reflecției merge mână în mână cu dezvoltarea inteligenței, a gândirii și a imaginației, cu îmbogățirea orizontului de cultură generală a elevilor, cu inițierea lor în procesele raționamentului deductiv.

Bibliografie:
Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, București, Editura Didactică și Pedagogică.

Accesări: 348

Articole asemănătoare