Pentru a defini contextul şi procesul de interacțiune didactică text-copil în comunicarea orală pentru copilul preşcolar, considerăm necesară definirea elementelor conceptuale şi operaţionale ale situaţiei didactice; aceasta presupune selectarea operei literare pentru copilul preşcolar, cunoaşterea nevoilor şi a aspiraţiilor acestuia, definirea situaţiei didactice, în general, şi a situaţiei didactice de comunicare orală, în special. Toate aceste criterii trebuie să fie congruente, iar apoi, sunt importante contextualizarea şi operaţionalizarea textului literar prin demersurile specifice cadrului didactic.
Mai puţin prezentă în literatura pentru copii, dramaturgia devine accesibilă doar în urma vizionării spectacolului la teatrul de păpuşi, prin existenţa unor conflicte puternice la care participă personajele grupate în pozitive şi negative provenite din lumea basmului. Personajele sunt simboluri ale binelui şi ale răului chiar în povestiri şi în schiţe, unde universul gâzelor sau al vieţuitoarelor mai mari este personificat şi facilitează o înţelegere a raporturilor umane şi a normelor de convieţuire socială. Prin intermediul literaturii pentru copii, copilul se recunoaşte în anumite personaje și se identifică cu ele sau refuză identificarea cu un model negativ.
Prin intermediul poveștilor terapeutice se pot valorifica textul, sub toate posibilitățile sale, și virtuțile cognitive, estetice și morale transmise de conținut. Astfel, povestirea sau naraţiunea este acea operă literară în care sunt prezentate întâmplări şi/sau fapte într-o anumită ordine.
Succesiunea sau curgerea logică a naraţiunii porneşte de la povestitor/ narator, personaje (participanţi la acţiune), acţiune, desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită ordine, rezultând întregul, ceea ce determină ca mesajul să fie transmis şi repetat de grupul ţintă. Povestea nu face altceva decât să transmită pe baza celor relatate, o experienţă de viaţă, o situaţie problemă, o stare de fapt, toate concurând la găsirea unei soluţii. În această situaţie, între povestitor (cadrul didactic) şi ascultător (copilul), relaţia ce se stabileşte este cea de feed-back. Mesajul din spatele cuvintelor are putere magică, el poate vindeca atunci când este spus, cum şi de cine trebuie, recunoscându-i-se astfel valoarea terapeutică și acţionând ca o forţă. Povestea terapeutică, prin nararea faptelor, „comprimă” la maxim experienţe de viaţă, menite a semnala o stare de fapt şi a atenua un posibil comportament indezirabil, ce inevitabil poate să apară la un moment dat. Povestea terapeutică se spune şi nu se citeşte, fiind necesar ca ea să fie legătura dintre trup şi suflet, gând şi gestică, acțiune și reacție, trăire şi exprimare. Ea nu poate fi spusă de către oricine, oriunde şi oricum.
Recunoscutul psihiatru american Erickson, folosind alegoria ca tehnică psihoterapeutică, nu uita să remarce atunci când era întrebat cum reuşeşte să vindece spunând poveşti că „oamenii vin şi mă ascultă cum le istorisesc poveşti, apoi pleacă la ei acasă şi-şi schimbă comportamentul”. În accepţiunea sa, Erickson consideră că „sediul conştientului s-ar găsi în emisfera stângă, ce controlează activităţile raţionale şi analitice, cum ar fi: limbajul, gândirea lineară, comunicarea digitală, scrierea, aritmetica, ş.a.”; în acelaşi concept, psihiatrul american, cantonează inconştientul în emisfera dreaptă, care se ocupă şi de activităţile de sinteză, de înţelegere a limbajului, muzicii, creativităţii şi comunicării analitice, determinându-l să susţină când vorbeşte despre acelaşi inconştient, „ca fiind cu adevărat un sediu al soluţiilor şi nimic altceva”.
Poveștile terapeutice sunt foarte importante în dezvoltarea socio-emoțională a preșcolarilor, având un rol deosebit în educarea acestora. Obiectivul poveştilor terapeutice este să „păcălească” copilul, mobilizându-l și făcându-l să își imagineze forme, sunete, culori, personaje, întâmplări, conectându-se cu acestea în mod firesc. Povestea terapeutică devine astfel o strategie de intervenție, importantă pentru caracteristicile și eficiența ei în soluționarea problemelor de ordin socio-emoțional ale copiilor. Poveștile terapeutice oferă adevărate lecții de viață indirecte, emoționale, și transmit mesaje terapeutice profunde, care rezolvă, într-o anumită măsură situații normale cu care copilul se poate confrunta în viața de zi cu zi, acasă, la grădiniță, în grupul de prieteni etc. și îi permite acestuia să se identifice cu defectele sau calitățile personajelor. De exemplu, poveștile terapeutice sunt adesea grupate pe valoarea educativă promovată: rivalitate, lăcomie, furie, stimă de sine scăzută, frică, dispreț, timiditate, eșec, respingere, traumă, violență, bunătate, toleranță, cooperare, încredere în forțele proprii, acceptare necondiționată, responsabilitate, stres posttraumatic, perseverență, recunoaștere a greșelilor, încăpățânare, relații sociale, egoism, creativitate.
Conştientizarea emoţiilor reprezintă abilitatea de bază pentru achiziţionarea celorlalte componente. Copiii învaţă despre emoţii şi modul în care acestea pot fi gestionate corect în contextul interacţiunilor sociale. Experienţele lor în relaţiile cu ceilalţi îi ajută să înveţe despre regulile de exprimare a emoţiilor, despre recunoaşterea lor, despre reglarea și autoreglarea emoţională. Socializarea debutează la vârsta preşcolară, dar este alimentată şi îmbogăţită în mod continuu, în vederea formării unui individ capabil să se integreze în societate.
La grădiniță, prin intermediul desfășurării unor activități de dezvoltare a competențelor socio-emoționale, preșcolarul învață nu numai despre regulile sociale și modul de interacțiune cu ceilalți, dar și despre manifestarea corectă a emoțiilor, în anumite situații de viață.