Educația incluzivă reprezintă, în paradigma actuală, una dintre direcțiile centrale ale politicilor educaționale europene în domeniul formării cadrelor didactice. Într-un context social caracterizat prin diversitate culturală, etnică și lingvistică, școala are rolul de a valorifica particularitățile individuale ale elevilor și de a crea contexte de învățare accesibile tuturor. Cadrele didactice, prin responsabilitățile lor multiple, contribuie în mod esențial la promovarea incluziunii, iar formarea profesională continuă susține adaptarea practicilor educaționale la nevoile actuale ale societății.
Obiectivul articolului constă în analiza modului în care programele contemporane de formare inițială și continuă a profesorilor sprijină incluziunea și diversitatea în educație. Se urmărește evidențierea integrării competențelor interculturale, a abordărilor centrate pe elev și a pedagogiei diferențiate, cu referire la exemple de bune practici europene și românești.
1. Fundament teoretic și metodologie
Incluziunea educațională este definită de UNESCO (2020) ca un proces care urmărește participarea deplină a tuturor elevilor la activitățile școlare, indiferent de mediul de proveniență, gen, etnie sau particularități individuale. Booth și Ainscow (2016) subliniază importanța diversității ca element valoros al procesului educațional. În documentele europene recente, incluziunea și diversitatea sunt abordate ca dimensiuni transversale ale competenței didactice, în cadrul politicilor educaționale europene (ET 2020).
Din punct de vedere metodologic, studiul se bazează pe o analiză documentară și comparativă a strategiilor de formare a cadrelor didactice din spațiul european (Erasmus+ Teacher Academies, ET 2020) și din România (programe naționale de formare, parteneriate universitare). Analiza are la bază rapoarte elaborate de organizații internaționale și instituții naționale de specialitate.
2. Politici și inițiative europene relevante
Cadrul ET 2020 și direcțiile stabilite în European Education Area 2030 promovează principiul accesului echitabil la educație și al participării active a tuturor elevilor. Inițiativele Erasmus+ dedicate formării profesorilor susțin cooperarea internațională, schimbul de experiență și dezvoltarea competențelor interculturale, contribuind la consolidarea unei perspective europene asupra educației incluzive.
3. Programele românești de formare
În România, programele naționale de formare continuă au urmărit dezvoltarea competențelor didactice necesare adaptării procesului educațional la diversitatea elevilor. Proiecte precum CRED și PISAID au vizat perfecționarea profesională a cadrelor didactice prin module dedicate personalizării învățării, managementului clasei și abordărilor centrate pe elev. În mediul universitar, unele programe de formare au introdus componente de reflecție profesională și colaborare în rețea, sprijinind dezvoltarea unei perspective incluzive asupra educației.
Aceste inițiative evidențiază preocuparea constantă pentru armonizarea formării cadrelor didactice cu direcțiile europene, precum și necesitatea consolidării legăturii dintre dimensiunea teoretică și cea aplicativă a formării.
4. Studiu comparativ România – Finlanda
Analiza comparativă relevă existența unor modele formative diferite, adaptate contextelor educaționale specifice. În România, formarea este structurată modular și susținută prin programe de dezvoltare profesională, în timp ce în Finlanda formarea profesorilor este integrată într-un parcurs universitar extins, care include cercetarea educațională și reflecția profesională.
Ambele modele oferă repere relevante, iar valorificarea unor elemente precum cercetarea-acțiune și colaborarea instituțională poate contribui la diversificarea și consolidarea formării cadrelor didactice.
5. Discuții și propuneri
Formarea pentru diversitate presupune dezvoltarea rolului profesorului ca facilitator al învățării și al participării active a elevilor. Practicile eficiente includ:
- dezvoltarea competențelor socio-emoționale și interculturale;
- reflecția profesională continuă;
- colaborarea între cadrele didactice;
- utilizarea resurselor digitale pentru susținerea învățării interactive.
O abordare coerentă a formării inițiale și continue, alături de oportunități de actualizare profesională, poate sprijini dezvoltarea unei educații incluzive adaptate contextului contemporan.
6. Concluzii
Formarea cadrelor didactice orientată spre incluziune presupune o abordare interdisciplinară, centrată pe valori umaniste și pe reflecția asupra practicii educaționale. Inițiativele europene actuale evidențiază importanța diversității ca indicator al calității educației. Adaptarea acestor direcții la nivel național implică consolidarea parteneriatelor dintre universități și școli și dezvoltarea unei culturi educaționale bazate pe cooperare și respect reciproc.
Concluzia generală este că educația incluzivă se construiește prin practici pedagogice flexibile și prin dezvoltarea continuă a competențelor profesionale ale cadrelor didactice, în acord cu valorile europene ale echității și participării.
Bibliografie
Booth, T., & Ainscow, M. (2016). The Index for Inclusion: Developing learning and participation in schools. Centre for Studies on Inclusive Education.
Grau, V., & Whitebread, D. (2022). Teacher reflection and inclusion: Linking practice and learning. International Journal of Inclusive Education, 26(4), 502‑517.
OECD. (2023). Education for inclusive societies: Building teacher capacity for diversity. Paris.
UNESCO. (2020). Global education monitoring report 2020: Inclusion and education – All means all. Paris.
UNICEF România. (2022). Raport privind starea copiilor în România: Diversitate și incluziune. București.