Procesul de gândire şi gândirea critică la elevii de liceu prin aplicarea metodei sinectica

Într-o lume în permanentă schimbare şi plină de incertitudini, infiltrarea în predare şi antrenarea gândirii critice şi creative este indispensabilă. De aceasta depinde evoluţia personalităţii de mai departe alături de alţi factori importanţi, ca: performanţa în educaţie, longevitatea carierei, dezvoltarea simţului responsabilităţii şi spiritualităţii.

„Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline.” -J. Moffett

Responsabilitatea de a oferi elevilor condițiile unui mod de gândire critică, provocatoare  şi imparţială, aparţine în mod nemijlocit profesorilor. Profesorul trebuie să înveţe abilităţi cognitive şi să le antreneze pentru a le preda apoi elevilor. El trebuie să „infiltreze” abilităţile de gândire critică în toate aspectele de pregătire a orelor şi să înveţe să aplice împreună cu elevii modele de strategii de gândire eficiente.

Fiind trăsătura cea mai importantă pentru psihicul uman, gândirea devine definitorie pentru acesta. Gândirea este implicată în activitatea de învăţare care se desfăşoară în şcoală, sub conducerea şi supravegherea cadrelor didactice, dar şi în activitatea de învăţare care are loc  în  mod  independent,  autonom  de  către  subiect,  şi  anume  elev.  În  consecutivitatea lucrurilor, învăţarea generează şi dezvoltă operaţiile, laturile şi formele gândirii. Gândirea ca proces central al sistemului psihic uman, are o răsfrângere vastă, referindu-se atât la real, cât şi la posibil, despre care se alcătuiesc ipoteze, concluzii, combinaţii de idei şi imagini, sisteme cognitive închegate şi bine formulate.

Un model de gândire reprezintă o aproximare a câmpurilor informaţionale existente în jurul nostru cu elemente cognitive structurate. O structură cognitivă cuprinde: baza de cunoştinţe, anumite reguli de inferenţă şi un sistem valoric de referinţă. Baza de cunoştinţe se formează şi se adaptează în permanenţă,  adică continuu; pe măsura ce baza de cunoştinţe este mai mare, ea garantează performanţe mai reuşite ale modului de gândire. Regulile de inferenţă sunt operaţii ale gândirii prin care se trece de la un enunţ la altul în mod inductiv sau deductiv, direct sau indirect. Sistemul valoric de referinţă cuprinde un set de valori morale, religioase, economice, juridice, estetice, culturale etc. pe care o persoană le utilizează în luarea deciziilor.

Edificiul gândirii are pe treapta sa cea mai înaltă şi, în acelaşi timp ca scop final, dezvoltarea abilităţilor de ordin superior, cum sunt analiza, sinteza, rezolvarea de probleme, judecata  critică.  Învăţarea,  care  implică  situaţii  problematice  cu  grade  de  dificultate progresive, îl determină pe elev să antreneze cunoştinţele, operaţiile intelectuale necesare, să-şi construiască sisteme cognitive, structuri operaţionale adecvate, în legătură cu trebuinţele teoretice şi cele practice solicitate de sarcinile şcolare.

Pe acest palier întâlnim gândirea critică, ”de abordare şi rezolvare a problemelor bazate pe argumente solide şi convingătoare, coerent logice, raţionale, de cunoaştere şi evaluare a opiniilor altora şi adoptarea unei poziţii proprii, cu o susţinere suficient de temeinică”. (A. Nicu).

Şcoala nu mai poate produce roboți eficienţi de executare a sarcinilor,  ci este  necesar  să  formeze persoane care gândesc  şi au capacitatea să gândească abstract, creativ şi eficient, ca unul dintre obiectivele de învăţământ general.

Prin metoda sinectica, aplicată în cadrul orelor de curs, am urmărit integrarea intradisciplinară prin conjugarea a două sau mai multe conținuturi interdependente ale învățării, aparținând aceluiași domeniu de studiu, pentru a rezolva o problemă, a studia o temă sau a dezvolta deprinderi (abilități).

Integrarea intradisciplinară s-a realizat prin:

  • Inserția unor fragmente în structura unui conținut pentru a clarifica o tema.
  • Armonizarea  unor  fragmente  în  cadrul  unui conținut,  pentru  rezolvarea  unor  probleme  sau dezvoltarea unor capacități și aptitudini.

Intradisciplinaritatea e posibil a se realiza pe orizontală, între conținuturi și competențe ale disciplinei la același nivel de studiu, sau pe verticală, între conținuturi și competențe de la niveluri diferite de studiu.

Avantajele intradisciplinarității sunt: crește coerența internă a disciplinei, cresc semnificațiile și relevanța predării prin realizări de legături între conținuturi, crește eficiența învățării, prin elemente “externe” –inserție – și prin armonizări interne.

Se  formează  o  percepție  integratoare  a  disciplinei  pentru  realizarea  competențelor,  valorilor, atitudinilor.

Obiectivele aplicării metodei sinectica sunt:

  • Stimularea creativităţii tinerilor pentru elaborarea unui scenariu original, care să redea faţetele actuale ale temei discutate, dezvoltarea spiritului de echipă şi de colaborare pentru distribuirea eficientă a rolurilor, formarea abilităţilor de comunicare, toleranța față de ideile noi, sistematizarea ideilor, claritatea în exprimare, spiritul critic în găsirea de noi abordări a temei, asumarea noilor idei și corelarea comportamentului și modului de gândire cu acestea.
  • Impactul direct asupra participanţilor, ca urmare a implicării responsabile şi active în derularea scenariului,  creşterea motivaţiei şi a dorinţei de a lucra în echipă.

Metoda sinectica prezintă atât avantaje cât și dezavantaje în aplicarea ei la orele de curs.

Avantaje:

  • Se încurajează asociații de idei neuzuale;
  • Stimulează conexiuni dintre idei;
  • Favorizează dezvoltarea imaginației;
  • Dezvoltă deprinderi de realizare a analogiilor;
  • Valorifică capacitatea de empatizare;
  • Stimulează vederile nonconformiste și neconvenționale;
  • Întărește încrederea în forțele proprii;
  • Poate fi utilizată ca metodă liberă la diferite discipline;
  • Prin acest exercițiu se încurajează participarea întregii clase.

Dezavantaje:

  • Participanții trebuie să fie cunoscători ai domeniului din care face  parte problema în cauză;
  • Presupune capacitatea empatică și toleranță față de ideile emise de ceilalți colegi de grup;
  • Necesită persoane cu capacități imaginative și metaforice dezvoltate, nonconformiste și dezinvolte;
  • Poate fi folosită în mod eficient doar la clasele de liceu;
  • Presupune dezbaterea unor teme adecvate.

Fără îndoială, este adevărat că acela care învaţă trebuie să-şi construiască cunoaşterea prin intermediul propriei înţelegeri şi nimeni nu poate face acest lucru în locul său. Dar nu este mai puţin adevărat că această construcţie personală este favorizată de interacţiunea cu alţii care, la rândul lor, învaţă. Altfel spus, dacă elevii îşi construiesc cunoaşterea proprie, nu înseamnă însă că fac acest lucru singuri, izolaţi. Promovarea învăţării active presupune şi încurajarea parteneriatelor în învăţare. În fapt, adevărata învăţare, aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi, este nu doar simplu activă (individual activă), ci interactivă.

Dezideratele de modernizare şi de perfecţionare a metodologiei didactice se înscriu pe direcţiile sporirii caracterului activ al metodelor de învăţământ, în aplicarea unor metode cu un pronunţat caracter formativ, în valorificarea noilor tehnologii instrucţionale (e-learning), în contaminarea şi suprapunerea problematizării asupra fiecărei metode şi tehnici de învăţare, reuşind astfel să se aducă o însemnată contribuţie la dezvoltarea întregului potenţial al elevului.

Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de muncă independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de muncă interdependentă, deziderat pe care metoda sinectică îl îndeplinește.

Deşi învățarea este eminamente o activitate proprie, ţinând de efortul individual depus în înţelegerea şi conştientizarea semnificaţiilor ştiinţei, nu este mai puţin adevărat că relaţiile interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariţiei şi construirii învăţării personale şi colective.

Învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de iniţiativă, dă o notă mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte multe elemente de emulaţie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.

Specific metodelor interactive de grup, printre care se numără și sinectica,  este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină identificarea subiectului cu situaţia de învăţare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la trans-formarea elevului în stăpânul propriei transformări şi formări. Metodele interactive urmăresc optimizarea comunicării, observând tendinţele inhibitorii care pot apărea în interiorul grupului.

Învăţământul modern preconizează o metodologie axată pe acţiune, operatorie, deci pe promovarea metodelor interactive care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenţei, ale imaginaţiei şi creativităţii. Activ este elevul care depune efort de reflecţie personală, interioară şi abstractă, care întreprinde o acţiune mintală de căutare, de cercetare şi redescoperire a adevărurilor, de elaborarea a noilor cunoştinţe. “Activismul exterior” vine să servească drept suport material “activismului interior”, psihic, mental, să devină un purtător al acestuia.

Bibliografie:
Albulescu, Ion, Paradigma predării – Activitatea profesorului între rutină şi creativitate, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008
Bocoş, Muşata, Instruire Interactivă, repere pentru reflecţie şi acţiune, ediţia a II- a, revăzută, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002.
Bruner, J., Procesul educaţiei intelectuale, E.D.P., Bucureşti, 1970.
Cosmovici, A., Psihologie generală. Iaşi, Editura Polirom, 1996.
Popescu – Neveanu, Paul, Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros.
Zlate, M., Crețu, T., Mitrofan, N., Aniței, M., Psihologie, București, Editura Aramis, 2005.

Accesări: 924

Articole asemănătoare