Principiul acesta cere ca elevii să-și însușească ceva în măsura în care au înțeles și să participe singuri la aflarea cunoștințelor pe care profesorii le propun (difuz, indirect) la un moment dat. Înclinația către activitate este naturală la copil, drept pentru care dascălul va încerca să valorifice atent această propunere. Orice achiziție se face în jocul interacțional dintre interioritate și exterioritate, dintre pornirea naturală a elevului spre activitate și prescrierea atentă de către profesor a unor sarcini precise de învățare.
Activizarea elevilor presupune menținerea lor într-o stare de trezire intelectuală, de încordare plăcută, de căutare a soluțiilor la o serie de situații-problemă pe care profesorul le provoacă. A fi activ înseamnă a gândi, a medita, a raționa, a merge pe firul unui gând, al unei idei. După, cum putem observa, avem de-a face cu o activizare spirituală, o adâncire și o interiorizare subiectivă, o autolămurire sau edificare pe cont propriu. La această stare se poate ajunge acordând elevilor autonomie și încredere, prin acreditarea lor cu realizări maximale, prin folosirea inteligentă a puterii predicției în învățare, știind că profesorul este un fel de Pygmalion în școală, care făurește comportamente viitoare ale elevilor prin prezicerile actuale (Rosenthal, Jacobson , 1971, p.253).
Premisa de la care s-a plecat constă în accea că elevul este nu numai obiect, ci și subiect, al învățării, este implicat și cointeresat în a cunoaște și a face, a întreprinde. Tot ceea ce primește individual din exterior este selectat, organizat și semnificat într-un mod propriu și creativ. Lumea se reflectă diferențiat în mintea și sufletul unui copil. Ea se reface de fiecare dată în momentul în care o conștiință se apleacă asupra ei. Există atâtea lumi, câte minți și spirite o reflectă. Prin actul predării, realitatea se reconstruiește, iar noi înșine ne modelăm în raport cu datele ei.
Învățarea este un proces de restructurare a edificiului interior, de transformare a acțiunilor externe în acțiuni interne, de îmbogățire permanentă a schemelor cognitive care rămân deschise și permisive la mobilitatea lumii exterioare.
Gândirea însăși se formează prin interiorizarea unor scheme de acțiune pe care subiectul le-a experimentat pe cont propriu. Trebuie cultivată voința de a acționa asupra cunoașterii și nu de a o primi pasiv. Orice achiziție se dovedește a fi autentică atunci când individual a fost pus în situația de interogație, de acțiune propriu-zisă cu lucrul sau în perspectiva unei idei, a unui principiu. Verificabilitatea este o teză pe care epistemologia contemporană a ridicat-o la demnitatea unei axiome.
Participarea conștientă presupune o trezire a voinței de a cunoaște și amplificarea, alimentarea continuă a acestei apetențe. Nu trebuie încurajată învățarea pe de rost, însușirea mecanică a informațiilor; accentul se va pune pe înțelegerea prealabilă a cunoștințelor înainte de a fi stocate sau reproduse. Intenționalitatea însușirii va fi prezentă din momentul perceperii simple a fenomenalității exterioare și până la procesarea intelectuală a informațiilor primite. Elevul este nevoit să „stăpânească” acel cumul de cunoștințe achiziționate, să le actualizeze diferențiat, să facă legăturile cele mai potrivite, să discole acele achiziții care nu mai sunt operante sau nu mai concordă cu noile evoluții ale cunoașterii și experienței, să creeze noi explicații, noi ipoteze: profesorul talentat va apela la tactici, metode, procedee active și participative, va crea situații de autonomie intelectuală și acțională a elevilor, va stimula și încuraja creativitatea, imaginația și spiritul lor critic. Poziția sa trebuie să fie maleabilă, deschisă, permisivă la inițiativele, elevilor, pasibilă de a-i face să înțeleagă lumea și astfel decât a înțeles-o profesorul sau ei însăși până la un moment dat.
Impunându-se ca un reflex al complexității activității didactice, principiile didactice au totodată menirea de a-l instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ pentru a evita, în acest fel, alunecarea pe panta improvizației și a unei desfășurări spontane, nedorite. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate profesorul poate rezolva sarcini dificile, noi.
Unii pedagogi fac deosebirea dintre principiu didactic și regula didactică (Țîrcovnicu, 1975), plecând de la sfera de aplicabilitate a normei respective. Dacă principiul are o sferă mai largă de valabilitate, regula este o normă restrânsă, ce se particularizează la un anumit segment al proceselor didactice (latură a educației, componentă didactică, moment al lecției etc.).
Concentrarea profesorului „respectarea” principiului îl poate îndepărta de scopuri și obiective mult mai concrete, mai firești, mai necesare. Poți la fel de bine eșua în actul predării respectând un principiu în litera și spiritul lui, după cum poți reuși încălcând sau eludând un principiu într-o situație didactică standard. Astfel, virtutea proxiologică a normativității derivă din felul cum o utilizăm, și mai puțin din înțepenirea smerită în fața falsei sale atotputernicii. Profesorul este un om, nu un robot.
Să mai adaugăm că toate principiile formează un sistem, acționează simultan și corelat. Respectarea unui principiu invită la respectarea tuturor, în ponderi ce țin de circumstanțele învățării.
Bibliografie
Cucoș, C. (2006). Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Iași: Polirom, 2006