Educația constituie, în cea mai mare parte, un demers intenționat, orientat în chip conștient către concretizarea unor finalități bine precizate. Caracterul teleologic al educației este imprimat și de corelarea acțiunilor care se derulează cu o serie de reguli și norme cunoscute de către cadrele didactice.
Principiile didactice se referă la acele norme orientative , teze generale cu caracter director, care poate imprima procesului paideutic un sens funcțional, asigurând prin acesta, o premisă a succesului în atingerea obiectivelor propuse. Principiul exprimă constanța procedurală, elementul de continuitate care poate fi regăsit în mai multe situații de predare-învățare, el este o expresie a legității procesului educativ, a faptului că și în perimetrul paideutic se pot regăsi sau identifica raporturi esențiale, necesare, generale, relativ constante, reiterabile ce se cer a fi cunoscute și exploatate de actorii implicați, în primul rând de învățători și profesori. Norma și legea didactică reprezintă un semn că pedagogia este o știință respectabilă, care a ajuns la o anumită maturitate epistemologică. În urma acumulării unei experiențe în timp, s-au decantat anumite axiome procedurale, care, dovedindu-și eficacitatea, pot fi preluate, extinse și generalizate.
Impunându-se ca un reflex al complexității activității didactice, principiile didactice au totodată menirea de a-l instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ, pentru a evita, în acest fel, alunecarea pe panta improvizației și a unei desfășurări spontane, neroditoare. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate rezolva sarcini dificile, noi.
Unii pedagogi fac deosebirea dintre principiu didactic și regula didactică (Țîrcovnicu, 1975), plecând de la sfera de aplicabilitate a respectivei norme. Dacă principiul are o sferă mai largă de valabilitate, regula este o normă mai restrânsă, ce se particularizează la un anumit segment al proceselor didactice (latură a educației, componentă didactică, moment al lecției etc.).
Conștientizarea prezenței normei în educație s-a realizat încă din faza empirică a științei educației. Chiar și în prezent, educația spontană (realizată în familie, pe stradă etc.) decantează, în cele din urmă, o serie de regularități cu caracter normativ. Garantul eficacității educației stă în reproducerea acelor trasee care au condus la rezultate pozitive. Norma didactică se constituie ca fiind expresia unor acumulări de experiențe paideutice exemplare. Dacă totul s-ar pierde și nimic nu s-ar relua, atunci cele mai multe gesticulații educative s-ar consuma în reinventări ale unor procedee care au mai existat. Dar, din motive de eficiență, este bine ca ceea ce s-a dovedit a fi bun să se tezaurizeze și să se păstreze. Tocmai la acest aspect se referă principiu didactic.
În activitatea didactică principiile didactice îndeplinesc mai multe funcții:
- Orientează traseul educativ înspre obiectivele propuse de profesori și învățători;
- Normează practica educativă prin aceea că intervine obligația de a fi respectate niște reguli psihologice, pedagogice, deontologice, științifice;
- Prescrie tratamente și moduri de relaționare specifice în raport cu situația de învățare;
- Reglează activitatea educativă.
„Principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor” este o consecință a „Principiului respectării particularităților de vârstă și individuale”, centrându-se, îndeosebi pe dimensionarea atentă a conținutului învățământului în funcție de posibilitățile psihice de vârstă și individuale ale copiilor. Cunoștințeșe și deprinderile stipulate în planuri, programe, activități vor fi astfel selectate, articulate și expuse, încât acestea să poată fi, în principiu, asimilate și valorificate optimal de către elevi.
Accesibilitatea cunoștințelor va fi vizată de înșiși factorii de decizie, de cei care realizează planurile și programele școlare. Succesiunea, ponderea și momentul inserției unei discipline vor foi prescrise, ținându-se cont de capacitățile aprehensive ale categoriilor de vârstă. Dar momentul principal când se realizează accesibilizarea cunoștințelor este lecția pregătită ți susținută de profesor. El este agentul cel mai important al expunerii unui material astfel încât să fie înțeles, interpretat dar și acceptat. Cunoștința expusă în cadrul unei lecții suportă o transpoziție didactică, adică o resemnificare din perspectiva situației concrete de învățare și a posibilităților și nivelului de expectanțe ale receptorilor-elevi ( cf. Chevallard, 1991) . Nu orice informație este posibilă de a fi introdusă în clasă. Profesorul trebuie să selecteze atent și să înmănuncheze doar acei stimuli culturali care concordă cu apetențele și nevoile elevilor. Explicațiile și interpretările reealizate de cadrul didactic vin în sprijinul respectării acestui principiu.
Accesibilizarea cunoștințelor nu înseamnă că elevii vor fi determinați să renunțe la efort sau că vor primi cunoștințe de-a gata, fără o implicare activă în actul de învățare. Dimpotrivă, într-o situație didactică autentică, profesorul va crea acele contradicții optime dintre cunoscut și necunoscut, dintre ușor și greu, dintre concret și abstract, astfel încât să-i incite pe elevi la interogație și cercetare.
Se presupune astfel o solicitare maximală a elevilor, este vorba de o solicitare realistă, care se înscrie în limitele posibilului și necesarului. Contradicțiile care se dovedesc benefice sunt cele care se instalează între nivelul dezvoltării actuale și al celei virtuale, posibile. Se știe că o sarcină prea ușoară îmbie la delăsare și inactivitate, după cum o sarcină prea dificilă conduce la blocaj și la stoparea oricărei activități.
Bibliografie
PEDAGOGIE Ediția a II a revăzută și adăugită-Constantin Cucoș , Polirom 2006