Sondajele internaționale de dată foarte recentă indică neconcordanța dintre ceea ce ar dori să facă sistemele educaționale și ceea ce fac. Într-un context marcat de deficitele fiscale în finanțele publice și o cultură de evaluare la fel de simplistă, nu este surprinzător faptul că eficiența educației a devenit o preocupare majoră, toate reformele școlare pretinzând că îmbunătățesc eficiența școlii, prin combaterea eșecului școlar și a inegalităților diverse. Se poate încerca să se învețe din experiența reformelor și a realizărilor de cercetare, totul fiind însă limitat de mijloacele economice disponibile.
Creșterea eficienței sistemului de învățământ – un sistem complex de acțiuni care este strâns legat de societate – este o sarcină foarte dificilă, care va dura generații până la finalizare.
Eficiența sistemului educațional își are fundamentul în politici educaționale mai durabile, sistemice și negociate, curriculum flexibil, actualizat, cu obiective de învățare explicite și rezonabile, instituții care au mijloacele de autonomie și sunt conștiente de modul în care o utilizează, o organizare a activității școlare prioritizată pentru pedagogia diferențiată precum și o împărțire echitabilă și negociată a activității educaționale între părinți și școală.
De asemenea, este nevoie de profesioniști competenți, independenți și reflectorizanți, care se angajează să îmbunătățească continuu și cooperativ practicile și dispozitivele, componentă executivă care exercită conducerea profesională mai degrabă decât controlul birocratic. Didactica constructivistă și dispozitivele pedagogice care creează situații de învățare fertile sunt deosebit de eficace, și nu în ultimul rând, o paletă de profesii bazate pe cunoștințe susținute de științele sociale și umaniste. Astfel, este important să aderăm la principiul educabilității tuturor și să credem că sistemul educațional poate deveni mai eficient.
Modernizarea unui sistem educațional este în mod necesar o întreprindere sistemică. Nu există nici un motiv să se acționeze în direcția redefinirii curriculumului, fiind nevoie însă de noi forme de evaluare a elevilor, noi tehnologii, consolidarea relațiilor cu familiile, proiecte școlare adecvate, pedagogia parteneriatelor locale diferențiate, extinderea educației continue sau luarea în considerare a dimensiunilor interculturale. Toate aceste intrări sunt relevante, dar nici unul nu este suficient. Doar politicile care acționează simultan în aceste registre diferite au șansa de a transforma sistemul într-un mod durabil.
Eficacitatea școlii rămâne în mare măsură dependentă de eficacitatea personală a fiecărui profesor. Deși se îndreaptă către o mai mare cooperare și o diviziune a muncii care ia în considerare abilitățile, meseria de profesor va continua să aducă împreună elevii și cadrul didactic. Elevii vor învăța mai puțin decât ar putea, dacă profesorii lor nu sunt inventivi, riguroși, prezenți, disponibili, observați, calmi, empatici, pur și simplu, adecvați, mobilizați, coerenți sau oricum altcumva ca să poată stimula curiozitatea pentru cunoaștere și instruire a elevilor. Astfel, un profesor bun trebuie să-și planifice cursurile în mod corect, să stăpânească disciplina, să proiecteze și să animeze tot felul de activități de învățare, situații problematice și proiecte. Pentru a stăpâni o disciplină trebuie să se adauge o formare didactică corespunzătoare. Diferențele sunt mai mari în domeniul „abordări transversale“, adică tot ceea ce este comun la diferite discipline și cuprinde o astfel de evaluare, reglementarea procesului de învățare, managementul clasei, gestionarea eterogenității și diversității culturilor, relațiile cu părinții, medierea conflictelor, controlul absențelor și conduitei, organizarea activității la nivelul mai multor clase sau unui ciclu de învățare pe mai mulți ani, colaborarea cu specialiștii în prevenirea problemelor de învățare, tulburările medicale.
Efectuarea flexibilă a curriculumului este o altă modalitate de a face acest lucru rezonabil. Sistemul de învățământ se află într-un teritoriu care nu este omogen. Acesta acoperă diferite regiuni, cultura lor, activitățile lor economice, perspectivele lor de dezvoltare sau regresie, fiind uneori total diferite. Mai multe țări cu o tradiție centralizată au încercat recent să relaxeze standardele curriculare, în timp ce țările descentralizate încearcă în schimb să stabilească standarde naționale. Prin urmare, problema trebuie să fie gestionată în fiecare context și în funcție de tipul de obiective alocate școlarizării.
Una dintre modalitățile de a face curriculumul rezonabil și flexibil este publicarea programelor-cadru, scrise în termeni obiectivi de formare la nivel înalt, mai degrabă decât liste de conținut de învățat. Multe obiective pot fi reconciliate cu un conținut diferit. De exemplu, se poate învăța să se utilizeze raționamentul, să se rezolve problemele sau să se comunice folosind conținut diferit, ceea ce ar permite să se țină cont de cultura locală sau regională, precum și de interesele elevilor. În discipline, atunci când este vorba de a acoperi o serie impresionantă de subiecte, și de a introduce fundamentele, problemele și conceptele care formează un câmp de cunoaștere, profesorii sau școlile ar trebui să poată alege cel mai mult. Ca parte a unei strategii sistemice de a face școala mai eficientă, ar fi inacceptabil să ignorăm aceste programe.
Creșterea eficienței școlii nu este cu siguranță singura problemă a reformelor în instituțiile de învățământ. De asemenea, este vorba despre o mai mare relevanță pentru evoluția cunoștințelor, a practicilor, a culturii și a societății. Este într-adevăr dificilă sporirea eficienței sistemului de învățământ, fără a pune în discuție obiectivele sale, doar pentru că este imposibil să se democratizeze formarea fără a se defini obiectivele prioritare. În schimb, nici o reformă a curriculumului nu ar trebui să evite întrebarea cine beneficiază de schimbare, având în vedere modul în care noile programe vor schimba distanța dintre ele, raportat la cultura școlară. Ar fi chiar oportun să se anticipeze posibilele efecte adverse ale reformei elitiste a curriculumului, idee pavată cu intenții bune, dar raportată naiv sub aspectul sociologiei, ca unele abordări de comunicare a limbajului, unele aspecte interdisciplinare și interculturale să nu distrugă fundamentele bazate de competență.
Orice reformă majoră a sistemului educațional poate fi mai mult sau mai puțin eficace, mai mult sau mai puțin echitabilă, indiferent dacă este sau nu intenționată. Ar fi, prin urmare, rezonabil să analizăm fiecare politică educațională din toate perspectivele și să ne întrebăm dacă și cum contribuie la progresul unei națiuni de-a lungul generațiilor viitoare.
Bibliografie
1. Astolfi, J.-P., Darot, É, Ginsburger-Vogel, Y. et Toussaint, „Mots-clés de la didactique des sciences. Repères, définitions, bibliographies”, Bruxelles, 1997;
2. Claparède, E. „L’éducation fonctionnelle, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé”,1973;
3. Demailly, L. „Évaluer les établissements scolaires: le cas de l’Académie de Lille”, in Pelletier, G. „L’évaluation institutionnelle de l’éducation”,, Montréal, Éditions de l’AFIDES, 1998;
4. Gather Thurler, M. „Vers une autonomie accrue des établissements scolaires. Les nouveaux défis du changement”, in Pelletier, G. et Charron, R. „Diriger en période de transformation”, Montréal, Éditions AFIDES, 1998;
5. Gauthier, C. „Pour une théorie de la pédagogie. Recherches contemporaines sur le savoir des enseignants”, Bruxelles, De Boeck.
Huber, M. (1999) „Apprendre en projet”, Lyon, „Chronique Sociale”, 1997.