La vârsta preșcolară, copilul află din paginile de literatură tălmăcite de părinți despre viața plantelor și a animalelor, despre muncă și rezultatele obținute de oameni, despre tainele naturii. Astfel, o poveste sau mai multe îi creează universul metaforic, și, în același timp, accesibil formelor de învățare.
O învățare activă, ale cărei coordonate se definesc în cadrul procesului instructiv-educativ desfășurat în grădinițele de copii. Aici, binele și răul, frumosul și urâtul, deslușite în prima filă de carte deschisă, izvorăsc o lacrimă de rouă sau un zâmbet de lumină ce însoțesc copilul pe drumul cunoașterii.
„Povestiri cu tâlc”, de Alexandru Mitru, „Găinușa cea moțată”, de Călin Gruia, „Coada veveriței”, de E. Jianu, „Povestea măgărușului încăpățânat”, de Vladimir Colin, „Ce a uitat Fănucă să spună”, de Luiza Vlădescu – sunt povestiri ce stârnesc curiozitatea copiilor, le oferă exemple de comportare, fapte pozitive și negative, care provoacă atitudini, generează sentimente, compunând o lume imaginară, dar verosimilă, supusă cunoașterii, discernământul infantil.
În scopul asimilării valorilor literaturii pentru copii, educatoarele aleg cele mai potrivite procedee de lucru specifice vârstei preșcolarilor, punând copiii să se joace cu personajele (înfățișate în mulaje, măști etc.), pozitive sau negative, și să motiveze acțiunea acestora. „De ce este bine? ”, „De ce este rău?” sunt întrebări ce configurează detalii și încurajează curiozitatea, explorând planul moral.
Alteori, sunt lăsați să găsească singuri deznodământul acțiunii, să rezolve imaginar situații conflictuale. Urmează apoi analiza, prin care copiii așază față în față, faptele bune cu cele rele, personajele îndrăgite cu cele respinse.
Un rol deosebit de important îl au povestirile în dezvoltarea vorbirii. Pe lângă faptul că oferă copilului posibilitatea de a învăța să înțeleagă gândurile și sentimentele oamenilor, povestirile, prin folosirea cuvântului și a imaginilor artistice, îl familiarizează cu structura limbii, cu bogăția formelor sale gramaticale, cu frumusețea și expresivitatea limbii și contribuie astfel la dezvoltarea limbajului.
Există însă povestiri care nu conțin exemple negative și atunci ipoteza singular trebuie să atingă sensibilități nebănuite. De aceea, în valorificarea unor texte, precum „Banul muncit” și „Ionică mincinosul”, de Alexandru Mitru, „Datoria”, de Șerban Nedelcu, formăm mai întâi deprinderi muncă, atitudini de prețuire față de activitatea adulților, a părinților, pregătindu-i pe copii să înțeleagă semnificația gestului uman și necesar de a munci, ilustrându-l cu conținutul povestirii. Astfel, copilul întâmpinat de prospețimea trăirilor estetice, se alătură de un personaj sau altul, învață și apoi se joacă atribuindu-și titluri de noblețe capabile să întrețină efortul de învățare. Efort care trebuie continuat acasă unde părinții au datoria să le ofere cadrul adecvat receptivității și imaginației lor infantile.