Succesul procesului instructiv-educativ este rezultatul interacțiunii dintre factori cognitivi, motivaționali, emoționali și pedagogici. Premisele învățării eficiente pot fi analizate din perspectiva contribuțiilor recente din psihologia educației și neuroștiințe, evidențiind rolul relației profesor–elev, al climatului emoțional securizant, al strategiilor didactice eficiente și al feedbackului formativ. Învățarea este facilitată în contexte educaționale caracterizate prin cooperare, sens și implicare activă.
Învățarea școlară – cadru conceptual
Învățarea școlară poate fi conceptualizată ca un proces educațional complex, mediat pedagogic, prin care elevul dobândește, restructurează și integrează progresiv cunoștințe, competențe și atitudini. Acest proces este susținut de mecanisme cognitive, motivaționale și afective și se desfășoară în contexte educaționale intențional organizate, sub coordonarea cadrului didactic (Neacșu, 1999).
Succesul sau insuccesul în învățare este determinat de interacțiunea dintre factori interni și factori externi. Factorii interni includ dimensiuni biologice și psihologice, precum nivelul de dezvoltare cognitivă, motivația, starea emoțională sau particularitățile individuale ale elevului. Factorii externi vizează cadrul pedagogic și organizațional: competența profesională a profesorului, strategiile didactice utilizate, climatul clasei, condițiile materiale și contextul socio-cultural.
Din perspectiva intervenției educaționale, un interes deosebit îl prezintă acei factori asupra cărora cadrul didactic poate acționa direct pentru a optimiza procesul de învățare.
Motivația – determinant al succesului școlar
Motivația învățării reprezintă dimensiunea dinamică a activității educaționale, având rolul de a iniția, susține și orienta efortul cognitiv al elevului. Aceasta influențează gradul de implicare în sarcina de învățare, persistența în fața dificultăților și calitatea performanței academice.
În context școlar, motivația este strâns legată de modul în care elevul percepe sensul activităților de învățare, de calitatea relației cu profesorul și de experiențele emoționale trăite în clasă. O abordare pedagogică rigidă, centrată exclusiv pe rezultate și evaluare sumativă, poate diminua motivația, în timp ce strategiile care valorizează autonomia, competența și relaționarea pozitivă contribuie la creșterea motivației intrinseci.
Neuroplasticitatea și rolul relațiilor educaționale
Progresele din neuroștiințe au demonstrat că învățarea este dependentă de capacitatea creierului de a-și modifica structurile și conexiunile neuronale ca răspuns la experiență. Această plasticitate neuronală este stimulată în contexte caracterizate prin siguranță emoțională, apartenență și relații interpersonale semnificative.
Cozolino subliniază faptul că transmiterea cunoștințelor nu este un proces exclusiv cognitiv, ci unul profund relațional. Învățarea este facilitată atunci când elevii se simt acceptați, văzuți și susținuți, iar profesorul manifestă empatie, interes autentic și preocupare pentru starea de bine a fiecărui elev. În acest sens, autorul propune metafora „clasei tribale”, în care coeziunea de grup și cooperarea amplifică procesele de învățare.
Strategii didactice pentru facilitarea învățării
Eficiența predării este influențată de modul în care informația este structurată și prezentată. Profesorii cu rezultate bune segmentează conținuturile în unități accesibile, ținând cont de limitele memoriei de lucru și de necesitatea procesării active a informației.
Marzano evidențiază importanța utilizării unor strategii didactice cu impact ridicat asupra învățării, precum: rezumarea și luarea de notițe, reprezentările nonlingvistice, formularea de întrebări relevante, reflecția individuală și învățarea prin cooperare. Aceste strategii sprijină înțelegerea profundă și transferul cunoștințelor în contexte noi.
Povestirile, dramatizarea și conectarea conținuturilor la experiențele personale ale elevilor contribuie la creșterea nivelului de retenție și la implicarea emoțională, factori esențiali pentru învățarea de durată.
Feedbackul – instrument al progresului educațional
Feedbackul formativ constituie unul dintre cei mai puternici predictori ai progresului școlar. Studiile sintetizate de Hattie arată că feedbackul are un impact semnificativ asupra autoreglării și performanței elevilor, atunci când este clar, specific și orientat spre progres.
Un feedback eficient clarifică obiectivele de învățare, oferă informații despre nivelul actual de performanță și indică pașii următori pentru îmbunătățire. Într-un climat educațional bazat pe încredere și respect reciproc, feedbackul poate fi oferit și primit deschis, contribuind la dezvoltarea autonomiei și responsabilității elevilor față de propriul proces de învățare.
Concluzii
Facilitarea învățării presupune asumarea unui rol educațional complex, în care cadrul didactic integrează competențe științifice, psihopedagogice și relaționale. Crearea unui mediu educațional securizant, empatic și cooperant, utilizarea strategiilor didactice eficiente și oferirea unui feedback formativ constant constituie premise esențiale ale instruirii de succes.
Profesorul devine astfel nu doar un transmițător de informații, ci un facilitator al învățării, un lider educațional care susține dezvoltarea fiecărui elev și contribuie la construirea unei comunități de învățare autentice.
Bibliografie
Hattie, J. – Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori
Cozolino, L. – Predarea bazată pe atașament. Cum să creezi o clasă tribală
Marzano, R. – Arta și știința predării
Neacșu, I. – Psihologia educației