Copilul timpului modern pare să fie întruchiparea dorinţelor unor generaţii întregi de copii privaţi de confort, timp liber, cunoaştere, posibilităţi de deplasare în jurul lumii, etc. Prezente în viaţa de zi cu zi, toate aceste drepturi necâştigate ale copilului nu îi mai aduc, însă, satisfacţie şi nici nu îi asigură fericirea. Trăim într-o epocă în care, aparent, copilul a devenit „ centrul” şi toate resursele par a fi îndreptate către dezvoltarea acestuia. Şi totuşi, specialiştii înregistrează cea mai mare rată a tulburărilor emoţionale la copii de vârstă mică şi adolescenţi.
„În acest secol, rolul psihiatrului va fi cu atât mai important, cu cât este mai slabă calitatea educaţiei” – Augusto Cury
Copilăria din zilele noastre nu mai aleargă desculţă prin iarbă, nu se mai bucură la micile daruri şi nici nu mai bate la porţile imaginaţiei în încercarea de a descoperi lumi fantastice, care să îi îmbogăţească universul. Totul se află la o simplă atingere a unui ecran sensibil sau sub butonul unei telecomenzi ce nu îl lasă pe puiul de om să se plictisească. O lume întreagă, colorată şi (de multe ori) prea violentă se perindă cu viteză mare sub ochii hipnotizaţi ai copilului aflat la vârsta la care creierul absoarbe informaţia ca un burete. Activităţi extracurriculare, cursuri şi algoritmi care îi ajută să rezolve probleme şi calcule interminabile, dar care nu le oferă instrumentele necesare cunoaşterii propriei persoane, depăşirii unui conflict interior sau capacitatea de a rezolva probleme emoţionale.
Pentru a ajunge la inima copilului, nu trebuie să depunem eforturi extraordinare, ci trebuie să descifrăm limbajul emoţional al acestora, să le vorbim aceeaşi limbă, arătându-le că ne pasă de felul în care se simt şi de ceea ce reprezintă ei, ca fiinţe unice.
Zilnic, în memoria unui copil sunt înregistrate imagini pozitive şi negative, ca într-o bază de date, fără filtru. Părintele modern are la dispoziţie tot soiul de cursuri speciale de parenting, cărţi care să îl sprijine în a deveni mai bun, mai apropiat de propriul copil. Dincolo de cuvintele frumoase şi de sfaturile oferite, în speranţa că acestea i se vor întipări în minte şi îi vor modela comportamentul, sunt reacţiile spontane ale adultului. Felul în care părintele se comportă cu copilul cu cei din jur şi chiar cu propria persoană reprezintă adevăratul model pe care copilul îl va prelua.
Cu cât diferenţa dintre „ teorie” şi „ practică” este mai mare, cu atât copilul va fi mai debusolat, mai anxios, iar între el şi părinte se creează o prăpastie. Imaginea părintelui se întipăreşte în memoria copilului şi nu poate fi ştearsă, ci doar reeditată prin intermediul altor experienţe trăite. Cuvintele rostite către şi despre copil îi vor pecetlui acestuia drumul în viaţă şi îl vor urmări, din umbră, în alegerile făcute. Prin intermediul tehnicilor avansate de scanare a creierului a fost evidenţiată activarea anumitor zone din creier în momentul în care simţim sau retrăim o anumită emoţie. Acestea au corespondent în corp, prin senzaţiile fizice, şi determină comportamentul individului. De aceea, adultul trebuie să descifreze mai întâi emoţia ce a generat un anumit comportament şi abia apoi să ia măsurile potrivite.
Un părinte interesat de dezvoltarea deplină a copilului său va căuta să îi asigure acestuia nu numai bunăstare materială, ci îl va pregăti pentru viaţă, dezvoltându-i discernământul şi făcându-l capabil să aleagă şi să hotărască, fără a se lăsa manipulat şi transfomat de societatea de consum.
Specialişti de renume, printre care şi prof. univ. dr. Constantin Dulcan, au afirmat că fiecare om poartă cu sine genele agresivităţii, bunătăţii, bucuriei, depresiei, etc. Manifestarea acestora este dependentă de experienţele de viaţă trăite, de mediul în care copilul creşte, de modelele pe care acesta le are. Cu alte cuvinte, „cultura poate învinge natura”. Acest lucru ne face mai responsabili atunci când vorbim de educaţia copilului, în dorinţa de a contribui la crearea unei lumi mai bune. Emoţia rămâne scânteia ce aprinde un întreg univers interior şi poate declanşa acţiuni umane, legături, ce îl pregătesc pe puiul de om să pornească pe drumul vieţii cu un bagaj bine format, variat, ce îl va ajuta să facă faţă provocărilor de tot felul.
„Antrenorii emoţionali” ai copilului sunt părinţii şi noi, profesorii, atât cât îi putem însoţi pe drumul dezvoltării. Când influenţa directă va înceta, vor rămâne imaginile, cuvintele rostite, reacţiile şi încurajările cu care i-am sprijinit în momentele de maximă importanţă pentru formarea unui om, copilăria.
Bibliografie
– Augusto Cury, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”, Editura For you, 2005.
– Gabriel Albu, „ Repere pentru o concepţie umanistă asupra educaţiei”, Editura Paralela 45, 2005.
– Zig Ziglar, „ Putem creşte copii buni într-o lume negativă”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2013.