Predarea-învăţarea noţiunilor de vocabular din perspectivă tradițională: exercițiul

Activitatea de educare a limbajului, implicit de îmbogăţire a vocabularului este un obiectiv permanent al procesului instructiv-educativ, început de la vârsta preşcolară şi perpetuat pe tot parcursul vieţii, dar cu o perioadă optimă care coincide cu etapele şcolarizării. Îmbogăţirea vocabularului se poate realiza prin adoptarea unor strategii didactice în acord cu nevoile particulare ale fiecărui grup de elevi. Diferenţele psihologice, sociale, cognitive, emoţionale, lingvistice între elevii aceleiaşi clase sunt atât de accentuate, încât este primordial ca diagnoza profesorului de la clasă să fie corectă şi să stea la baza proiectării activităţilor asociate limbii şi literaturii române ca disciplină de studiu.

Alegerea strategiilor didactice potrivite implică atenţie sporită privind modul de organizare a activităţii elevilor, tipul de învăţare, sarcinile de învăţare, dirijarea procesului de învăţare, selectarea metodelor şi a mijloacelor optime. Profesorul trebuie să demonstreze nu doar o foarte bună pregătire ştiinţifică de specialitate, ci şi o bună pregătire psihopedagogică, cu reverberaţii serioase în domeniul psihologiei, pedagogiei, didacticii şi metodicii. Competenţele ştiinţifice, psihosociale, manageriale şi psihopedagogice ale profesorului sunt solicitate în vederea unei învăţări eficiente, în care a educa devine echivalent cu a instrui.

Metodele didactice reprezintă acele modalităţi prin care elevii reuşesc să dobândească deprinderi, cunoştinţe, să îşi dezvolte capacităţile intelectuale şi să îşi valorifice aptitudinile specifice. După Constantin Cucoş, metoda didactică este un drum sau o cale de urmat în activitatea comună a educatorului şi a educaţiei, în îndeplinirea scopurilor învăţământului.

Desigur, din perspectivă comparativă, fiecare metodă didactică îşi conturează identitatea şi prin funcţii specifice. Aşa se face că, de pildă, metoda exerciţiului se diferenţiază net de celelalte şi nu poate fi substituită în niciun mod. Îmbogăţirea vocabularului elevilor se realizează eficient prin practicarea exerciţiilor lexicale, prin mecanismul repetiţiei.

Metodologia de instruire se caracterizează printr-o permanentă deschidere la inovaţie. Tendinţele principale ale înnoirii şi modernizării metodologiei de instruire ţin de valorificarea deplină a metodelor în direcţia activizării elevilor, a participării lor efective la dobândirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Prin metodele de învăţământ trebuie antrenate procesele intelectuale ale elevilor, pentru a se imprima acţiunii de învăţare un profund caracter activ şi formativ. Activismul, ca orientare a metodelor, propune stimularea şi dezvoltarea eforturilor elevilor, nu atât pentru a reproduce cunoştinţele, cât mai ales pentru a opera cu ele. Aplicarea cu prioritate a metodelor activ-participative, centrate pe elev, pe activarea la maximum a structurilor cognitive şi operatorii ale elevilor, pe exersarea funcţiilor şi potenţialului psihofizic al acestora, pe transformarea elevului în coparticipant al propriei instruiri şi educaţii, se impune, de asemenea.

Deplasarea accentului spre metodele activ-participative nu înseamnă renunţarea la metodele clasice de învăţământ (observaţia, modelarea, expunerea, conversaţia, demonstraţia, exerciţiul etc.), la cele de transmitere şi asimilare a informaţiei.

Combinarea şi selecţia metodelor la nivelul unităţilor de muncă independentă trebuie gândite în funcţie de anumiţi parametri, de anumite condiţii ale învăţării: obiective didactice, conţinutul vizat, particularităţile cantitative şi calitative ale grupului şcolar, caracteristicile psihologice, timp de învăţare, experienţă şi factori de personalitate ai profesorului, costuri materiale. O îmbinare şi o alternanţă sistematică a activităţilor bazate pe efortul individual al elevului (lectura, documentarea după diverse surse de informaţie, observaţia proprie, exerciţiul personal, instruirea programată, experimentul şi lucrul individual, tehnica muncii cu fişe etc.) cu activităţile ce solicită efortul colectiv (de echipă, de grup) de genul discuţiilor (sau dezbaterilor colective), asaltul de idei (brainstorming-ul), simularea, tehnici de interpretare a rolurilor, a jocurilor, studiul de caz, rezolvarea de probleme în microgrupuri este recomandabilă. Folosirea unor metode care să favorizeze relaţia nemijlocită a elevului cu obiectele cunoaşterii (sau cu modelele lor), a metodelor practice (cu caracter practic-aplicativ, practic-experimental, practic-demonstrativ) contribuie la optimizarea competenţelor de comunicare scrisă şi orală, la dezvoltarea oizontului lexical al fiecărui elev.

Dintre metodele tradiţionale de predare-învăţare, exerciţiul joacă un rol important, fiind înţeles ca executare conştientă şi repetată a unor operaţii cu scopul dobândirii unei deprinderi automatizate sau semi-automatizate, care vizează activitatea educativă. Metodă cu caracter general, aplicabilă în cadrul mai multor discipline, exerciţiul stimulează şi menţine în formă anumite funcţii mentale sau motrice. Aşa cum remarca M. Pavelescu, exerciţiul facilitează realizarea altor activități și contribuie la dezvoltarea altor aptitudini , fiind una dintre cele mai vechi metode prin care s-au format deprinderi și priceperi și s-au fixat cunoștinte.

În „Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu‟ a lui Vistian Goia, descoperim clasificări şi exemplificări ale exerciţiilor de limbă, precum: exerciţii de analiză fonetică, lexicală, morfologică, sintactică, stilistică. În interiorul acestora există şi alte subclasificări: exerciţii lacunare sau de completare, constructive, de analiză a cazurilor, de analiză a funcţiilor, de recunoaştere. Obiectivele formative ale metodei exerciţiului, după Vistian Goia, sunt:

  • să fixeze cunoştinţele teoretice relativ la un capitol, categorie morfologică, sintactică, ortografică, de punctuaţie etc.;
  • să creeze abilităţi de transpunere a acestora în practică;
  • să dezvolte deprinderea de muncă independentă a elevilor;
  • să dezvăluie profesorului eventualele lipsuri în cunoştinţele teoretice ale elevilor;
  • să stimuleze capacităţile creative ale acestora, făcând pasul de la operaţii mentale la structuri operaţionale;
  • să înlăture „uitarea”, tendinţele de interferenţă (confuzia);
  • să mijlocească transferul cunoştinţelor morfo-sintactice de la un capitol la altul, de la o structură la alta a fenomenului gramatical.

Printre avantajele utilizării exerciţiului ca metodă didactică, se evidenţiază faptul că:

  • oferă posibilitatea muncii independente;
  • oferă posibilitatea analizei diverselor metode și a diverselor soluții de rezolvare a problemelor;
  • activează simțul critic/autocritic, îi învață pe elevi să-și aprecieze rezultatele și metodele de lucru;
  • oferă posibilitatea depistării și eliminării erorilor.

După funcția lor, exerciţiile pot fi:

• de bază: de recunoaștere prin disociere, prin grupare, spre exemplu, în funcţie de apartenenţa lexemelor la familia lexicală/câmpul semantic/clasa neologismelor;
• de consolidare: dictarea, reconstituirea corectă a unui text scris intenționat cu erori, exerciții de confruntare a unui lexem cu ecivalentul lui neologic, de identificare a unor relaţii semnatice, a unei serii sinonimice;
• introductive: Identificati câmpurile semantice dominante în poezia/opera… (stabilirea temei); Regrupați termenii care redau sau sugerează sentimente (exerciții de înlocuire);
• de completare: Completează spaţiile punctate din versurile date cu termenii neologici pe care îi consideri potriviți contextului; Completează fraza cu un cuvânt care îi schimbă înțelesul;
• recapitulative;
• structurale, urmărind formarea și consolidarea unei priceperi sau a unei deprinderi, prin repetarea unei anumite operații sau eliminarea din comportamentul lingvistic a unei priceperi sau deprinderi incorecte. Acestea se pot subîmpărţi:
a. după scop: de actualizare, reevaluare, completare, aplicare.
b. după subiecți: individuale, frontale, de grupe.
c. după intervenția profesorului: dirijate, semidirijate, autodirijate, libere.
d. după sarcini: de comunicare; de lectură; de aplicare; de analiză; de grupare; de creație (compunerile); de control; de exemplificare; de recunoaștere; de autocontrol; de problematizare; euristice; algoritmice.
e. după etapa învățării: înaintea regulii date; după generalizare; în reactualizare.

Programele şcolare şi conţinuturile învăţării fac ca exerciţiul să fie des utilizat, iar dezvoltarea vocabularului să se realizeze nu doar în cadrul orelor distincte de comunicare, ci în toate orele alocate disciplinei. Dacă se analizează un text literar, evident este că segmentul vocabularului reprezintă un prag important în înţelegerea şi, ulterior, interpretarea temei, motivelor, structurilor specifice. Exerciţiile de identificare a unor motive literare dintr-un text liric, de exemplu, reprezintă, în fapt, şi un prilej de consolidare a unor abilităţi, de reluare a unor sensuri, de activare a unor structuri lexicale proprii în care să fie inserate respectivele motive literare-lexeme. În egală măsură, discuţia despre un curent literar poate căpăta caracter practic-aplicativ prin exerciţii de recunoaştere a trăsăturilor acelui curent literar în texte date, ceea ce înseamnă şi verificarea nivelului lexical, semantic al textelor respective. Stabilirea unor serii sinonimice se poate uşor realiza nu doar prin exerciţii specifice, prestabilite, creionate pentru o anumită oră, ci ori de câte ori este cazul, pentru evitarea redundanţei unei compoziţii proprii, realizate de elevi, de exemplu.

În orice caz, folosind exercițiul și, desigur, multe alte metode (tradiționale și moderne), dezvoltarea vocabularului elevilor este un imperativ al profesorului de limbă şi literatură română, care va căuta modalităţi particulare de atingere a acestuia (referitoare la contextul temporal), dar care va urmări constant, indiferent de conţinutul vizat la fiecare oră, ca elevii să îşi dezvolte vocabularul şi să fie capabili să promoveze examenele naţionale. Strategiile didactice alese de profesor vor antrena metode şi mijloace variate, resurse diferite, urmărind să îi obişnuiască pe elevi cu tehnici de redactare a unor compoziţii şi, pe lângă procesul scrierii, cu noi achiziţii de natură lingvistică.

Oricare ar fi strategia didactică aleasă, rolul profesorului este determinant în validarea secvenţelor instruirii şi a rezultatelor învăţării. Cadrul didactic este un facilitator care creează situaţii de învăţare, provocând şi stimulând dezvoltarea tuturor elevilor, având grijă să îi implice conştient, activ în procesul lor de formare. Exercițiul rămâne aliatul de nădejde în dezvoltarea competențelor de comunicare în rândul elevilor și poate fi reinterpretat, adaptat oricărui conținut din programa școlară.

Bibliografie
Cucoş, C-tin (coord),. Psihopedagogie pentru definitivare şi grade didactice, Iaşi, Ed. Polirom, 1998.
Pavelescu, M., Metodica predării limbii şi literaturii române, ghid pentru sustinerea examenelor de definitivare şi de acordare a gradelor didactice, Editura Corint, 2010.

 

prof. Ana-Maria Zăloagă

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ana.zaloaga

Articole asemănătoare