Hipercorectitudinea sintactică

Dacă neatenţia este cauza sau sursa multor dezacorduri care nu-şi pot găsi nici o explicaţie (decât, cel mult, în unele cazuri, depărtarea dintre subiect şi predicat), alteori tocmai sentimentul puternic al necesităţii acordului duce la formulări incorecte prin exagerarea “corectitudinii” şi la condamnarea nejustificată a unor excepţii admise în normă. Complexitatea normelor şi a problemelor puse de acordul predicatului impune mai multă grijă în însuşirea exactă a regulilor acordului, cu toate detaliile  şi nuanţele lor.

Hipercorectitudinea – (s. f., Lingv.) Greşeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conştient al vorbitorului de a se conforma mecanic  normelor limbii literare – hiper + corectitudine.

În general, se constată existenţa unui puternic sentiment al acordului în număr (care a influenţat şi crearea unor forme verbale, apoi selecţia în normă a unora); acest sentiment are şi efecte negative, întrucât duce uneori la greşeli de hipercorectitudine. În orice caz, vorbitorul obişnuit se străduieşte să evite folosirea predicatului la singular pe lângă un subiect la plural sau pe lângă un subiect multiplu, dar nu este deranjat de prezenţa unui predicat la plural pe lângă un subiect la singular sau pe lângă termeni a unui subiect multiplu ce se exclud reciproc.

Dificultăţile acordului în număr pot fi ascunse prin folosirea unor forme verbale la care pers. a III-a sg.  – pers. a III-a  pl.. De exemplu, înlocuirea lui este/ sunt  prin constituie, reprezintă, se află, există; a lui  are/ au  sau  deţine/ deţin prin posedă, prezintă, poartă, se bucură de; a lui  porunceşte/ poruncesc sau  dispune/ dispun prin ordonă, comandă.

Fenomenul hipercorectitudinii sintactice este mult mai răspândit decât ne-am putea închipui şi el cunoaşte anumite aspecte pe care puţini le-au cercetat. În domeniul sintaxei, cele mai multe construcţii de tip hipercorect se explică tocmai prin teama de a nu produce, cumva un dezacord gramatical. Deşi ar putea părea de prisos, totuşi, subliniez că greşelile pe care le voi semnala se datorează nu numai „excesului de zel”, ci şi insuficientei stăpâniri a normelor sintactice.

Mai întâi câteva citate dintr-un cotidian, ai cărui colaboratori nu excelează, în toate cazurile, prin acurateţea exprimării:
Mie mi se pare că acestea sunt şi ele simple înşirări, deşi care  nu se scot în evidenţă care sunt îndatoririle principale şi specifice ale sindicatelor.
Femeilor gravide cărora li  s-au determinat  grupa sanguină anterior… li se recomandă să se adreseze medicilor.
Secţiilor medicale ale institutului li se pot  adresa orice persoană în vârstă de peste 60 de ani… (RL, nr. 8142/13.02.1971, p. 4 col. 2; nr. 8577/23.05. 1999, p. 2, col. 4; 9068/23.12. 1999, p. 5, col. 5). În acelaşi cotidian (nr. 8573/25.05. 1999, p. 5, col. 4) se poate citi despre avertizarea populaţiei asupra efectelor pe care consumul abuziv şi neraţional de dulciuri îl  au  asupra dentiţiei. De data aceasta, verbul a fost pus la plural pentru că s-a avut în vedere existenţa unui aşa-zis “subiect logic multiplu” (consumul abuziv şi consumul neraţional), însă contextul arată limpede că din punct de vedere gramatical ne aflăm în faţa unui dublu atribut adjectival (consum abuziv  şi neraţional). În aceeaşi frază pronumele îl  este greşit folosit în locul lui le.

În continuare semnalez noi erori din categoria celor amintite, fără să le mai comentez întotdeauna foarte pe larg: Nu s-au găsit  nici un fel de urme (A, nr. 619/16.08.1998, p. 3, col. 5), (în loc de nu s-a găsit, pentru că subiectul este substantivul fel,  nu urme); Cât fiul (fiica) lui stau  în faţa ecranului sau ascultă radioul … şi şcoala, şi familia vor fi în câştig. (RL nr. 37/7.01.1998, p. 32, col. 3);
Ceea ce pare însă că într-adevăr îi unesc sunt pasiunea şi izolarea lor (La răscruce de vânturi, ELU  1968, p. 14).
Au fost terminate  primul microraion, cuprinzând blocuri cu 780 de apartamente, o grădiniţă de copii şi un complex comercial (RL, nr. 8314/22.01.1999, p. 5, col. 7).

Pentru cine stăpâneşte sintaxa limbii române este uşor de observat că nici în unul dintre exemplele citate nu avem de-a face cu un subiect care să reclame folosirea verbului predicativ la plural. Cât priveşte ultima frază, corect gândită şi redactată, ea ar trebui să aibă următoarea înfăţişare: A fost terminat  primul microraion cuprinzând blocuri cu 780 de apartamente, o grădiniţă de copii şi un complex comercial.
În urma acestei prezentări este mult mai mult decât limpede că subiectul frazei nu este multiplu, deoarece grădiniţa  şi complexul sunt, (asemenea blocurilor) elemente componente ale microraionului, nu lucruri diferite de acesta.

Numai când însoţeşte un adjectiv şi ajută la construirea superlativului relativ al acestuia, articolul demonstrativ sau adjectival îşi schimbă forma în funcţie de genul şi numărul substantivului următor sau precedat (care este în acelaşi timp genul şi numărul adjectivului determinant): cel  mai frumos om; oamenii cei mai frumoşi; casa  cea  mai înaltă / cele mai înalte case etc.. Din păcate, această elementară regulă este uitată, câteodată, chiar de către unii lingvişti, ceea ce explică exprimări de felul acesta: dintre cuvintele împrumutate,  cele mai repede se adaptează la sistemul limbii cele “populare” (LR, nr. 1 /1987, p. 100, col. 2).

În următorul citat există o greşeală, explicabilă  în primul rând prin reacţia faţă de folosirea articolului posesiv- genitival sub forma lui invariabilă, care este a  şi care coincide cu prepoziţia omonimă, construită cu acuzativul: (Volumul) cuprinde comunicările ştiinţifice ale 82 de cadre didactice şi vizează acelaşi scop… (LR, nr. 8141/28.03.1999, p. 5, col. 6). În cazul de faţă, greşeala comisă a fost mult uşurată de faptul că autorul frazei citate ignorează existenţa prepoziţiei a şi funcţiunea ei de a servi la formarea unei construcţii care are valoare de genitiv (comunicările a  82 de cadre didactice).

Sentimentul puternic al necesităţii acordului în gen şi număr face ca el să fie extins, prin hipercorectitudine, la unele adverbe aflate în apropierea unor substantive (tipurile: copii noi născuţi, munţi nespuşi de frumoşi etc.).

În cazul lui puţin am întâlnit şi fenomenul utilizării adverbiale a acestuia, acolo unde contextul reclamă folosirea lui adjectivală: că Whitman a intuit ca puţini alţii… ceea ce este caracteristic sufletului omenesc, nu e nevoie să mai arătăm. (S. BĂN., nr. 10/1956, p. 71). Şi aici avem de-a face cu o reacţie de tip hipercorect faţă de o greşeală de limbă frecventă, iar pentru unii şi supărătoare.

Note

1. Iorgu Iordan, Limba română contemporană, EDP, Bucureşti.
2. V. Şerban, Limba română actuală, Editura Mirton, Timişoara.
3.  Dicţionarul explicativ al limbii române.

 

Articole asemănătoare