Practici stereotipice și clișee didactice în învățământul primar

În sistemul de învățământ românesc sunt multe schimbări, uneori insuficient reglementate, care pun în dificultate cadrele didactice, solicitându-le și necesitând, din partea  acestora, o permanentă reorganizare a traseului didactic, dar și a lor însele. Pe lângă acest aspect, presiunea la care societatea supune școală e una din ce în ce mai acută, creând uneori confuzie și lipsă de certitudine. În general, cadrele didactice sunt persoane deschise, creative, capabile de adaptare la noile schimbări. Ele sunt dornice de autoperfecționare, fac din meserie o vocație, compensând lipsurile de care nu sunt responsabile. Dar, din păcate, acești factori atrag după sine, bineînțeles alături și de alții, personali, apariția unor clișee didactice.

La disciplina Muzică și mișcare, am observat în experiența mea didactică ușurința cu care unele cadre didactice afirmă că un întreg colectiv de elevi este afon, niciun elev nu are voce sau talent, neconștientizând faptul că valoarea unui profesor este dată, în mod direct și într-o mare măsură, de valoarea clasei de elevi. De asemenea, vocea se formează, nu e înnăscută, iar dezvoltarea competenței de a cânta e sarcina directă a cadrului didactic. Tot la această disciplină, profesorul cere copiilor să cântă în tonalitatea și registrul său vocal, ceea ce nu poate fi realizat de către toți copii. Ca o propunere, profesorul poate organiza cântarea nu preponderent la unison, ci individual sau pe grupe.

Un alt clișeu întâlnit la aceeași disciplină e acela de a nu insista suficient pe noțiunile teoretice, existând preconcepția că elevii nu pot solfegia și că vor studia, oricum, aceste noțiuni în clasele gimnaziale. E obligatoriu respectarea programei școlare, iar elevii au, conform nivelului de dezvoltare, capacitatea de a înțelege noțiunile stabilite de curriculumul în vigoare. Pentru a fi atinse standardele de performanță aferente acestei discipline,  învățarea trebuie organizată astfel încât să determine  atractivitate și interacțiune, să se desfășoare în contexte variate, să beneficieze de instrumente didactice bine alese și să valorifice resurse educaționale multiple.

O altă disciplină la care am sesizat stereotipii este Joc și mișcare. Acesta e abordată uneori ca o oră liberă, în care elevii fac ce vor, nu sunt organizați, nu au reguli de urmat și nici scopuri de atins. De pe altă parte, profesorul doar asistă la activitatea elevilor, nu face parte din colectiv, ceea ce atrage după sine dezinteresul și pasivitatea elevilor. Pentru a rezolva aceste neajunsuri e necesar un studiu atent al programei, participarea la activități demonstrative care abordează această disciplină și la cursuri de formare. În acest caz, se face confuzia între joc și joacă. Ca metodă didactică, jocul răspunde celor trei cerințe esențiale: are reguli, permite existenta unei etape de complicare a acestuia, se încheie cu desemnarea, nu formală, a unui câștigător. În atingerea obiectivelor prestabilite, activitățile de tip outdoor joacă un rol esențial.

Un alt aspect pe care l-am sesizat ca metodist, în urma inspecțiilor desfășurate, este ineficienta reorganizare a acelor ore la dispoziția cadrului didactic. Ca să ofer un exemplu concret, Programa de Limba și literatura română, la clasa a IV-a, prevede la Competența generală 3. Receptarea de mesaje scrise în diverse contexte de comunicare următoarea competență specifică 3.5. Sesizarea abaterilor din textele citite în vederea corectării acestora. În cadrul acesteia e indicată o singură activitate oferită drept model – observarea dezacordului și a altor abateri. Din perspectiva nivelului achizițiilor elevilor, aceștia dețin surse, instrumente de învățare necesare atingerii obiectivului, dar se pot aloca 2 ore  în plus pentru o învățare temeinică a noțiunilor, cu atât mai mult cu cât acestea sunt în strânsă legătură cu multe altele.

O analiză atentă a programei reliefează următorul aspect: în ultimii ani s-a deplasat accentul dinspre elementele de construcție a comunicării înspre exprimarea și argumentarea unor opinii personale cu referire la un text suport. Acest aspect e justificat prin nevoia de înțelegere a celor lecturate, cunoscut fiind faptul că România înregistrează o creștere  alarmantă a analfabetismului funcțional. Dar, pe de altă parte, consider că elementele de construcție a comunicării au un rol major în exprimarea corectă, implicit în formarea competenței de a sesiza unele abateri/ greșeli în exprimare. Ele sprijină înțelegerea unui mesaj, căci contextualitatea este mijlocită și prin limbă. Pe de altă parte, există o legătură strânsă între valoarea morfologică a unui cuvânt sau funcția sa sintactică și sensul unui enunț și, ca urmare, învățarea gramaticii joacă un rol major în formarea profilului absolventului.

În privința elementelor de construcție a comunicării, potrivit noului curriculum, s-a optat pentru intuirea regularităților din mesajele vehiculate și pentru identificarea acestora în context, reducându-se  numărul de noțiuni gramaticale predate în ciclul primar. Importanța scăzută acordată acestui domeniu este oglindită și la nivelul celorlalte etape de școlarizare. Motivația este, în opinia specialiștilor, faptul că aceste noțiuni teoretice sunt greu de predat elevilor aflați la o vârstă caracterizată prin concretism. Din punctul meu de vedere, e suficientă o regândire  a stilului de predare, o selecție atentă a metodelor și tehnicilor utilizate, astfel ca elevii să învețe logic aceste conținuturi. Sesizarea semnificației categoriilor gramaticale și a claselor morfologice se poate realiza prin jocuri de imaginație și prin analogii reprezentative. Aflat, la stadiul operațiilor concrete, copilul poate  înțelege numărul și genul substantivului, timpul și persoana verbului, reușește  să observe că toate acele cuvinte bine-cunoscute, pe care le folosește pentru a numi obiectele din jurul său, au niște caracteristici comune prin trasee didactice bine gândite și organizate de către cadrul didactic.  Se poate solicita elevilor să inventeze  nume amuzante pentru diferite obiecte din jurul lor, pentru ca ulterior să se preda noțiunile gramaticale. Alt punct de acces poate deriva dintr-un joc de rol  în care copiii utilizează gesturi pentru a defini, descrie un corp, fenomen, acțiune, pentru ca ulterior să se facă trecerea la categoriile gramaticale studiate. E important să se utilizeze analogii, metafore, puncte de acces care sprijină intuirea conceptelor, să se utilizeze tehnica simbolurilor pentru a accesibiliza învățarea noțiunilor teoretice specifice gramaticii. De asemenea, este necesar ca elevii să înțeleagă care este scopul învățării unor noțiuni teoretice. Ei trebuie să conștientizeze rolul acestora pentru a comunica eficient, responsabil.

Sunt de părere că învățarea noțiunilor gramaticale joacă un rol deosebit de important în formarea tuturor competențelor prevăzute în programa școlară la această disciplină, ca urmare eficient ar fi nu reducerea numărului de noțiuni predate în ciclul primar, ci propunerea unui număr mai mare de activități de învățare prin care să se asigure eficientizarea învățării lor.

Printre activitățile de învățare pe care le consider utile în formarea competenței 3.5 (Sesizarea abaterilor din textele citite în vederea corectării acestora) se pot număra:

  • exerciții de schimbare  a topicii  cu scopul de a sublinia o anumită idee;
  • schimbarea valorii gramaticale a unui cuvânt  pentru a obține un nou context;
  • caracterizarea unor personaje prin prisma analizei gramaticale a enunțurilor formulate de aceștia;
  • dezvoltarea unor enunțuri, adăugând părți diferite de propoziție,  pentru a nuanța exprimarea;
  • exerciții de exprimare clară, nuanțată, pornind de la oferirea de propoziții simple, care capătă noi sensuri prin prisma părților de propoziție adăugate, treptat, la exemplele oferite;
  • sesizarea legăturii dintre valoarea morfologică a unui cuvânt și sensul mesajului transmis; (Exemplu: * Încet, copilul colora. – Încet, fiind adverb, nu exprimă o însușire a copilului, ci explică maniera în care acesta derula o acțiune. * Copilul încet colora. – aici încet este adjectiv, prin urmare ni se transmite o informație despre copil, acesta fiind caracterizat.)

Elevii pot fi îndrumați să înțeleagă diferența dintre cele două concepte -adjectiv și adverb-și cu ajutorul rolului pe care virgula îl are: în primul caz, ea separă un complement aflat în fața propoziției de restul enunțului, marcând și schimbarea topicii, totodată, iar în al doilea exemplu se reamintește elevilor că niciodată nu se pune virgulă între substantiv și adjectiv, ca urmare, în primul exemplu, nu poate fi vorba de un adjectiv).

Ca o concluzie, în ceea ce privește elementele de construcție a comunicării, nu cantitatea lor era o problema(ba chiar e de neînțeles, din punctul meu de vedere, de ce nu se mai află printre conținuturile prevăzute de programa școlară în vigoare părțile secundare de propoziție), ci maniera clasică, depășită, ineficientă de predare, concentrată, în mare majoritate, pe memorarea/ reproducerea  unor noțiuni teoretice.
Atunci când au un caracter general, practici stereotipe și clișee didactice conturează fidel imaginea de ansamblu a învățământului românesc. Analiza eficientă a lor oferă  informații relevante cu privire la aspectele ce pot fi îmbunătățite, astfel încât școală să își  atingă dezideratul: formarea unor indivizi adaptați, capabili să se integreze cu succes într-o societate supusă ritmului trepidant al evoluției.

 

prof. Ana-Maria Rotaru

Școala Gimnazială Alexandru cel Bun, Iași (Iaşi) , România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/ana.rotaru

Articole asemănătoare