Profesorul are un rol esențial în viaţa elevilor săi. În domeniul educațional, nu oricine poate îndeplini cerinţele complexului act educativ. În persoana sa, profesorul trebuie să aibă subtile calităţi de psiholog și pedagog, de didactician şi metodist, neobosit şi inventiv. Abilităţile sale profesorale, dar şi însușirile de personalitate au influențe majore în inima copiilor, provocând repercursiuni încă mulţi ani după terminarea studiilor. Prin felul său de a fi, prin comportamente şi atitudini, profesorul apropie ori îndepărtează copiii: motivează, povăţuieşte, încurajează, pedepseşte, blamează etc.
Noțiunea de „profesor” este definit în DEX ca fiind „o persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ; persoană care îndrumă, educă pe cineva”.
„Cei ce aduc o rază de lumină în viața altora, nu pot ține soarele departe de ei înșiși…”
Numeroasele studiile de specialitate susţin că elevului „îi place” sau „nu-i place” o disciplină în funcţie de personalitatea profesorului, de modul acestuia de a se comporta; în ceea ce priveşte randamentul şcolar, responsabilitatea cadrului didactic este enormă: pe de o parte, contează competenţa/ pregătirea sa profesională, iar pe de altă parte, la fel de importantă este personalitatea lui. A fi conştient de această misiune şi a te dărui total şi dezinteresat pentru înfăptuirea ei, înseamnă a fi un adevărat pedagog şi mai ales un adevărat om, om care a descoperit în munca lui un adevăr simplu, dar esenţial:
„Dacă exista lumină în suflet,
Omul va fi frumos.
Dacă există frumuseţi în om,
Este armonie în casă.
Dacă în casă este armonie
Va fi ordine în ţară
Dacă în ţară este ordine
Atunci va fi pace în lume.”
(proverb chinezesc)
Înainte de a îndeplini acestă misiune de coordonator și îndrumător al copiilor pentru însuşirea valorilor sociale și culturale în vederea adaptării şi integrării lor în societate, trebuie să ne autoevaluăm cum trebuie să fim noi ca profesori şi mai ales ca oameni pentru a duce la bun sfârșit această misiune asumată. Un profesor prezintă o serie de calităţi: umane, pedagogice şi profesionale. Toate acestea fiindu-i necesare pentru a dezvolta o personalitate puternică, o pregătire profesională temeinică, măiestrie pedagogică, calităţi ale gândirii, memoriei, limbajului, atenţiei etc.
Oprindu-mă asupra primei calităţi, pe care o implică statutul de dascăl, puternica personalitate, cu siguranţă că aceasta nu poate fi înlocuită nici de manualele performante, nici de instrucţiuni, nici de îndrumătoare. Adevărata personalitate sau mai bine zis – individualitatea – se formează în timp prin voinţă şi perseverenţă. Aşadar, înainte de a dori să-i educăm sau să-i ajutăm pe alţii, este preferabil să începem prin a ne educa pe noi înşine, modul nostru de a fi, de a gândi, de a simţi, de a reacţiona, de a ne prezenta în faţa altora cât mai bine. Este vorba de acea educaţie profesională, intelectuală, dar mai ales de acea educaţie spirituală interioară. Ne îndreptăm elevii prin a ne schimba pe noi înşine. Numai propriul nostru exemplu va arăta elevilor şi nu numai lor, că se înşală atunci când se comportă rău. Lucrând asupra noastră, lucrăm şi asupra celorlalţi. Este normal ca elevii să se conformeze cerinţelor dascălului şi invers. Acesta trece şi el printr-un proces de educaţie performantă. Trebuie să facem faţă exigenţelor impuse de cei cu care venim în contact: elevi, părinţi etc.
Fiecare profesor s-a simțit măcar o dată admirat de elevii săi. Pentru discipolii noștri suntem modele sub orice aspect: intelectual, fizic, moral, comportamental. Modul cum ne îmbrăcăm, cum vorbim şi zâmbim, atitudinea faţă de ei, de colegi, de autorităţi, disciplina în muncă, seriozitatea, se constituie într-un tot, ca exemplu pentru elevi. Profesorul este omniprezent şi are rolul central pentru acei cu deficienţe, „izolaţi” într-o lume restrânsă.
Dintre însuşirile afective necesare cadrului didactic dragostea faţă de copii este esențială. Profesorul care îşi iubeşte elevii are o atitudine caldă, atentă, delicată faţă de fiecare dintre ei, este sensibil la toate succesele şi insuccesele lor. Faţă de acest profesor elevii devin deschişi şi sinceri, iar faţă de cel distant şi indiferent, ei devin închişi şi neîncrezători. Doar cine iubeşte copiii şi ştie să şi-i apropie găseşte mai uşor drumul spre inima lor şi-i poate influenţa profund. Optimismul pedagogic este o altă trăsătură caracteristică a profesorului. Încrederea în elev, în posibilităţile lui de dezvoltare, încrederea în reuşita acţiunilor educative şi recuperative stau la baza întregii activităţi didactice.
Procesul de învăţare, în special cu copiii de vârstă mică, solicită multă răbdare. Totodată profesorul trebuie să fie drept, obiectiv, întrucât elevii respectă mai mult pe cei care-i apreciază obiectiv decât pe cei care manifestă indulgenţă.
Tactul şi măiestria pedagogică sunt calităţi pe care trebuie să le posede profesorul pentru a proiecta şi organiza actul educaţional, pe lângă buna pregătire de specialitate. Măiestria pedagogică se constituie ca ştiinţă şi artă. Ea este rezultatul atât al pregătirii cât şi al experienţei didactice îndelungate, bazate pe pregătire şi interacţiunea tuturor calităţilor personalităţii profesorului. Arta pedagogică înseamnă înainte de toate arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte. Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei în această profesie. Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizând o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative.
Stilul de predare reuneşte particularităţile individuale ale profesorului, ,,modalitatea sa proprie de lucru cu elevii”, ,,stilul său original de instruire a elevilor”. Conceptul de stil educaţional s-a impus relativ recent în literatura pedagogică, interesul crescut pentru această problematică fiind generat de perspectiva interdisciplinară în ştiinţele educaţiei. Stilul este asociat comportamentului, se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi acţiune, prezintă o anumită consistenţă internă, stabilitate relativă şi apare ca produs al „personalizării” principiilor şi normelor care definesc activitatea instructiv-educativă. Stilul de predare al profesorului asigură un caracter personal predării, o orientează prin ,,trăsături” permanente, având o valoare metodologică, operaţională pentru situaţiile problematice ale predării-învăţării.
Stilul imprimă pecetea personalităţii în rezolvarea problemelor, în orientarea soluţiilor. Stilul cadrului didactic se concretizează prin alegerile potrivite cu situaţiile de instruire, în alegerea metodelor şi formelor de lucru pedagogic prin care el realizează un randament/ performanţă pedagogică superioară. Cercetările relevă o multitudine de stiluri/ comportamente de conducere în educaţie, fiind frecvent asociate stilului: democratic, autoritar, laissez-faire.
În concepţia mea, profesorul este responsabilul pentru procesul educativ. Profesorul este responsabil de modelarea personalităţii umane.
Bibliografie
Cucoş Constantin. Pedagogie. Iaşi. (2002). Editura Polirom
Gordon Allport. Structura şi dezvoltarea personalităţii. (1991). Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti
Ioan Radu. colab. Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca. (1991). Editura Sincron
Nicola Ioan. Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti. (1996). Editura Didactică şi Pedagogică
Sălăvăstru Dorina. Psihologia educaţiei. Iaşi. (2004). Polirom