De cele mai multe ori, calitatea în sistemul de învăţământ se consideră a fi determinată de rezultatele obţinute de elevi la diferite olimpiade şi concursuri şcolare. Fără îndoială că acesta este cel mai uşor mod de realizare a unui feedback realist şi obiectiv, în ceea ce priveşte performanţa învăţământului. Dar, aşa cum prevede Curriculum Naţional, rolul şcolii este şi de a forma, nu doar de a informa, iar rolul acestor concursuri este, în principal, de a evalua nivelul la care se situează elevii, într-un anumit moment, cu privire la bagajul de cunoştinţe dobândite de aceştia.
Calitatea sistemului de învăţământ românesc este reliefată de modul în care şcoala reuşeşte să formeze viitori adulţi, pregătiţi din toate punctele de vedere să facă față dinamicii societății. Un astfel de individ trebuie să dobândească pe parcursul şcolarizării capacităţi şi deprinderi care să-i permită să fie bine integrat în viaţa socială. Acest tip de ideal educaţional se atinge doar dacă toate demersurile şcolii sunt proiectate prin prisma formării unor indivizi capabili nu doar să înţeleagă pe alţii, ci şi să se facă ei înşişi înţeleşi de ceilalţi.
Cu scopul de a forma elevilor o personalitate armonioasă, de a-i modela în spiritul înţelegerii celor din jur, de a-i determina să dea dovadă de asertivitate în relaţiile cu ceilalţi, de a-i învăţa să comunice eficient, am iniţiat încă din în anul şcolar 2007 – 2008, proiecte de parteneriat între elevii din învățământul de masă și cei de la Grupul Şcolar „Vasile Pavelcu”, unitate școlară care integrează elevi cu deficiențe de auz și vorbire.
Graiul – cea mai uşoară cale de socializare, devine de cele mai multe ori izvor de neînţelegeri. Vorba – punte de transmitere a mesajelor, ajunge uneori, chiar şi involuntar, sursa unui conflict. Să nu judecăm aşadar omul după vorbele sale, ci după faptele săvârşite! Să învăţăm să comunicăm şi în tăcere, exprimându-ne trăirile şi ideile prin gesturi!
Pornind de la aceste convingeri, am derulat acest gen de proiecte de parteneriat între cele două şcoli. Titlurile alese pentru aceste proiecte au fost unele care, deşi poate păreau uşor metaforice, erau foarte sugestive: Împreună, spre o viaţă mai bună, Prietenia – punte între copii, Jocul – bucuria care unește, Dialogul sentimentelor etc. Gândit iniţial a se desfăşura pe parcursul unui singur an şcolar, parteneriatul a continuat şi pe parcursul anilor școlari viitori, având ca punct de plecare conştientizarea unei realităţi, străină până atunci micilor suflete dăscălite de mine, şi, de ce să nu recunosc, mie însămi: vorbele nu sunt esenţiale pentru a comunica. Aceşti copii care au avut şansa să se nască într-un mediu favorabil din punct de vedere financiar, care le oferă o anumită stabilitate şi siguranţă, au înţeles repede că sentimentele se pot exprim şi prin gesturi, nu doar prin vorbe. Efectele acestui parteneriat, privit cu reticenţă iniţial de către părinţi, colegi cadre didactice şi chiar de către elevii înşişi, au fost spectaculoase, au produs schimbări majore de comportament în rândul elevilor mei, care au realizat importanţa covârşitoare a unei vorbe aruncate la întâmplare, dar şi că este mult mai uşor să-ţi exprimi trăirile prin gesturi. Dacă prin vorbe e uşor să minţi, e mult mai greu de ascuns adevărul prin gesturi. Ceea ce se exprimă prin conversaţia non-verbală e mult mai real şi cu mult mai multe implicaţii în plan afectiv decât ceea ce s-ar putea spune prin vorbe. Zâmbetul, râsul, mângâierea, lacrimile, nu pot fi false. Realitatea se ascunde, însă, de multe ori, în spatele unor vorbe frumoase, bine gândite dinainte, astfel ca ele să producă tocmai acel efect dorit.
Acest parteneriat a fost ca o cutie de rezonanţă a sufletelor pure de copil, iar efectul produs în rândul micilor şcolari a fost intens şi profund. Efectele sale vor dăinui cu siguranţă în timp pentru că, aşa cum ştim cu toţii, prieteniile adevărate nu mor niciodată, ele nu ţin cont de loc, de timp, de schimbări. Aşa cum ne-am propus, proiectul nostru vizează o comunicare optimă, care să nu ţină cont de unele obstacole, poate pentru unii imposibil de depăşit. Avem deja certitudinea că efectele activităţilor desfăşurate se vor simţi multă vreme de acum încolo. La finalul celui de-al doilea proiect realizat în parteneriat, mi-a venit în minte întrebarea: „Cine pe cine, de fapt, a îmblânzit?” Privind cu obiectivitate în urmă pot afirma la fel de bine că elevii mei s-au pus în pielea vulpii lui Antoine de Saint–Exupery, din fascinanta poveste Micul Prinţ. Ei au reuşit cu delicateţe şi înţelepciune să îmblânzească sufletele unor copii poate prea dezamăgiţi de prea multele neîmpliniri, nereuşite, respingeri, priviri cu compasiune, care nu au făcut de-a lungul timpului decât să le creeze sentimentul inferiorităţii faţă de ceilalţi.
Văzând că cei din jurul tău te resping sau, în cel mai bun caz ,te privesc cu milă, e normal să te închizi în propria carapace, să-ţi accepţi soarta, ca mai apoi să izbucneşti într-un acces de furie, din dorinţa de a te face prezent, de a arăta lumii că exişti, că eşti un suflet asemenea altora care are nevoie de înţelegere, de dragoste, de prietenie, nu de milă. Revolta acestor copii se naşte din deznădejde, din faptul că, de cele mai multe ori, cei care nu duc pe umeri povara acestora nu-i pot înţelege, nu au timp să–i înţeleagă.
Privind din alt unghi acest parteneriat, pot afirma de asemenea că elevii de la Grupul Şcolar „Vasile Pavelcu”au reuşit să îmblânzească acei copii care, trăind într-o lume ideală, beneficiind de posibilităţi materiale care să le permită un trai frumos şi plin de bucurii, având alături de ei familia preocupată în primul rând de viitorul şi educaţia lor, nu au luat contat până atunci cu o astfel de realitate. Ei au cunoscut astfel o altă lume, în care nuanţele de roz nu mai erau cele predominante. Au înţeles repede că uneori culoarea gri te face mai puternic, mai recunoscător, mai fericit de fiecare lucru mărunt care se întâmplă în viaţa ta.
Impactul cel mai puternic asupra elevilor l-a avut prima activitate desfăşurată în cadrul parteneriatului, atunci când am mers în vizită la Grupul Şcolar „Vasile Pavelcu”. Fără să le ofer prea multe informaţii despre ce urma să se întâmple, i-am dus într-un mediu străin lor…
Primele minute au fost grele, pline de încărcătură emoţională. Au amuţit cu toţii, s-au uitat la mine întrebător, neînţelegând ce urma să facă ei acolo…Nu-mi amintesc cine a făcut primul pas, dar ştiu că, după câteva momente de ezitare, elevii celor două clase se comportau ca şi când se ştiau de foarte mult timp. Jocurile de inter – cunoaştere propuse de noi la prima activitate au avut rezultatul aşteptat. Elevii au găsit o cale proprie, inedită de a comunica; activităţile practice şi cele sportive i-au unit printr-un alt fel de limbaj decât cel verbal. Altfel, am fost plăcut surprinsă să văd că elevii mei au învăţat limbajul prietenilor lor, din dorinţa de a-i putea înţelege mai bine şi de a se face mai bine înţeleşi.
Impactul asupra elevilor de la Pavelcu a fost enorm din acest punct de vedere. Faptul că alţi copii au vrut să poată comunica cu ei uzând de limbajul lor specific le-a dat o mai mare încredere şi deschidere faţă de aceste activităţi. Activităţile sportive au fost cele mai îndrăgite de elevii din ambele şcoli. Acestea i-a apropiat prin limbajul său simplu şi comun : armonie şi sănătate. Competiţia, colaborarea, fair –play–ul, toate acestea le-au adus satisfacţii, le-a întărit ideea că pot fi la fel de buni, indiferent de povara pe care unii o duc, nu din vina lor, pe umeri.
Inițiativa elevilor de la de a oferi cadouri prietenilor lor a venit ca o certitudine a lucrului bine făcut, a atingerii obiectivelor pe care noi ni le-am propus. Aceşti elevi au oferit şi au aşteptat în schimb zâmbete, sclipiri de fericire izvorâte sincer din ochii acestor copii. Astfel, cei de la Grupul Şcolar „Vasile Pavelcu” au înţeles că prietenia e o floare rară ce trebuie udată cu fapte bune, nu cu vorbe, căci vorbele se ofilesc şi mor, iar oamenii care se folosesc de vorbe ca să exprime ceea ce simt sunt asemeni oamenilor fără rădăcini, purtaţi de vânt, despre care vorbea Micul Prinţ.
Obiectivele atinse de noi prin realizarea acestui parteneriat au fost practic mult mai multe decât cele propuse iniţial. Ele au vizat în primul rând latura afectivă a personalităţii elevilor, şi-a propus să atingă o coardă sensibilă a acestora. Practic s-a creat o „cutie de rezonanţă” între elevii celor două şcoli, care, la o privire subiectivă, pot părea din două lumi diferite. De fiecare dată descoperind noi şi noi valenţe, propunând alte şi alte obiective, găsind nenumărate modalităţi de derulare a activităţilor, aceste proiecte au făcut ca părinţii să devină parteneri activi, propunând teme şi activităţi, implicându-se în activităţi de tip donaţii şi solicitând chiar să participe şi el la acţiunile în comun, convinşi fiind că ele au un impact pozitiv nu doar asupra propriilor copii ci chiar şi a lor înşişi. Elevii au devenit sunt tot mai implicaţi şi dornici de participare la tot felul de activităţi desfăşurate cu prietenii lor, iar relaţiile stabilite cu aceştia au dăinuit în timp şi după terminarea clasei a IV-a, când teoretic ei nu mai făceau parte din proiect, fiind incluşi în ciclul gimnazial. Practic ei au continuat să–şi solicite prezenta la activităţi, ca voluntari, iar între primele generaţii de elevi implicaţi în parteneriat există deja prietenii solide de ani de zile. Şcoala a fost doar un sprijin în găsirea unui mod de viaţă care le oferă satisfacţii reale, ei continuând să aplice, într-o manieră personală, ceea cea aceste proiecte au urmărit să formeze.
Acum doi ani, am cooptat în echipa de proiect şi Liceul de nevăzători de la Târgul Frumos, iar carele didactice implicate au fost în număr din ce în ce mai mare. Am regândit permanent noi şi noi strategii de a face ca acest parteneriat să formeze competenţe variate, ne-am structurat demersul în concordanţă cu noile cerinţe şi schimbările aduse de noua programă. Am înţeles că ceea ce facem noi de ani de zile este un imperativ actual, că sistemul de învăţământ românesc promovează imperativ nevoia de incluziune, că idealul educaţional se pliază pe ceea ce planurile noastre de acţiuni prevedeau, iar aceste aspecte s-au constituit într-un imbold de a continua. Aceste proiecte de parteneriat au creat personalităţi armonioase, capabile să se integreze într-o lume variată, în care competiţia şi colaborarea se împletesc, iar acceptarea celor din jur, cu calităţile şi limitele lor, este o condiţie esenţială a progresului. Se poate afirma chiar că acesta este unul din dezideratele fundamentale ale educaţiei, iar desfăşurarea unor activităţi în parteneriat, bine gândite şi corespunzător coordonate, e una din modalităţile eficiente de realizare a acestuia.
În lumea dominată de progres, în care trăim, oamenii utilizează de cele mai multe ori vorbele formal. Ele sunt lipsite de fond, de consistenţă, sunt rostite mecanic, lipsite fiind de trăiri interioare care să le determine. Derularea unor parteneriate de acest gen, cu elevi care nu pot uza de cuvinte pentru a se face înţeleşi, poate constitui un punct de plecare spre desluşirea unor înţelesuri mult mai profunde ale vieţii, şi pe care, surprinzător sau nu, elevii sunt capabili să le desluşească.
Cele prezentate mai sus se vor a fi un model de bună practică, un impuls de căutare a unor noi sensuri vocaţiei de profesor, un scop nobil, un demers de găsire a unui echilibru între dezvoltare, autodepăşire personală şi desăvârşire în interiorul relaţiilor umane. O şcoală care înţelege că, dincolo de calităţile individuale ale fiecăruia, societatea nu poate progresa fără ca membrii săi să aibă competenţe de lucru în echipă, este o instituţie care promovează calitatea.