Colaborarea dintre şcoală, familie şi comunitate constituie o temă de actualitate majoră, evidenţiată atât în documentele de politică educaţională naţionale şi internaţionale, cât şi în cercetările din domeniul educaţiei (Cucer, 2019, p.566). Stabilirea diferitelor tipuri de parteneriat între şcoală şi familie favorizează implicarea părinţilor în procesul de planificare şi implementare a programelor educaţionale, aspect care conduce la responsabilizare sporită şi la creşterea eficienţei acestora. Obiectivele esenţiale ale colaborării dintre instituţiile educaţionale şi părinţi includ: eliminarea factorilor perturbatori în comunicare; stimularea participării active a părinţilor la activităţile şcolare şi extraşcolare; schimbarea atitudinilor şi mentalităţilor părinţilor faţă de instituţia şcolară; asigurarea accesului la informaţii privind nevoile şi potenţialul copiilor; precum şi dezvoltarea unor activităţi comune elevi–părinţi–cadre didactice.
În mod particular, părinţii copiilor cu cerinţe educaţionale speciale manifestă o nevoie accentuată de informare privind caracteristicile şi progresul acestora. Din această perspectivă, este esenţial ca părinţii să fie familiarizaţi cu obiectivele fundamentale ale programelor educaţionale în care sunt implicaţi copiii lor, pentru a putea urmări în mod constant evoluţia şi rezultatele obţinute (idem).
Stratan (2024, p.110) sugerează faptul că numeroase cercetări evidenţiază efectele pozitive ale implicării părinţilor copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES) în procesul educaţional. Rezultatele acestora relevă că implicarea parentală, indiferent de forma sa, are un impact benefic asupra dezvoltării şi progresului copiilor, însă implicarea activă exercită o influenţă semnificativ mai mare comparativ cu implicarea pasivă. Prin implicare pasivă se înţeleg acţiuni precum semnarea comunicărilor transmise de şcoală sau asigurarea materialelor necesare elevului, în timp ce implicarea activă presupune sprijinirea activităţilor didactice şi participarea directă în cadrul procesului educaţional. De asemenea, implicarea părinţilor contribuie pozitiv la modelarea atitudinii şi comportamentului copiilor.
În ceea ce priveşte educaţia incluzivă, părinţii copiilor cu CES o percep ca pe o formă de sprijin esenţială pentru elevii care întâmpină dificultăţi de învăţare, majoritatea manifestând o atitudine favorabilă şi considerând că aceasta oferă multiple beneficii. Totuşi, nivelul redus de informare cu privire la educaţia incluzivă, reticenţa faţă de integrarea copiilor în şcolile de masă, vulnerabilitatea ridicată a familiilor cauzată de resursele limitate şi sprijinul insuficient de care acestea dispun, confirmă nevoia stringentă de suport din partea unei echipe profesioniste. Familia copilului cu CES are nevoie de consiliere, motivare şi orientare în procesul de incluziune educaţională (idem).
Potrivit lui Dorgan, Calugher, Popescu (apud. Dragomir, 2000) relația părintelui cu școala se construiește treptat, prin parcurgerea a șapte etape:
a) părintele „învață“ – se documentează cu privire la organizarea și desfășurarea procesului instructiv-educativ;
b) părintele sprijină – se implică în realizarea proiectelor și activităților școlare;
c) părintele devine promotor al imaginii pozitive a școlii – conștientizează rolul acesteia în dezvoltarea copilului și adoptă o atitudine favorabilă față de instituție;
d) părintele furnizează informații complementare – oferă cadrului didactic date despre comportamentul copilului acasă, despre aspectele afective sau de sănătate;
e) părintele are rol educațional – contribuie direct la formarea copilului, sprijinindu-l în procesul de învățare zilnică;
f) părintele devine „profesor“ – transmite valori și repere necesare pentru orientarea copiilor;
g) părintele ca inițiator al schimbării – are atât dreptul, cât și responsabilitatea de a solicita adaptarea școlii la nevoile societății contemporane, putând propune transformări menite să susțină dezvoltarea individuală și colectivă a elevilor.
Dorgan, Calugher, Popescu (2017, pp.56-57) evidențiau faptul că, asemenea copiilor, și familiile sunt foarte diferite între ele, atât în ceea ce privește nevoia de sprijin, cât și în privința resurselor de care dispun pentru a-l oferi. Fiecare familie are propriul său potențial și propriile necesități, care trebuie recunoscute și valorificate corespunzător de către școală. Încă din prima zi de integrare a copilului cu cerințe educaționale speciale (CES), este important ca familia acestuia să intre în contact cu cadrele din serviciul de asistență, care o vor însoți pe parcursul școlarizării, sprijinind-o în rezolvarea dificultăților apărute. Pedagogul social, psihologul și alți specialiști ai echipei multidisciplinare pot fi solicitați ori de câte ori situația o impune.
Modalitățile de colaborare dintre familie și școala incluzivă sunt variate și se pot concretiza prin:
- activități de furnizare a informațiilor – prin care părinții primesc date utile de la persoane autorizate. Exemple: aviziere, scrisori sau bilețele, carnete de corespondență, apeluri telefonice, publicații, programe dedicate întâlnirilor cu părinții, ședințe;
- activități de schimb de informații – cel mai des întâlnite fiind ședințele cu părinții. Informațiile se transmit și prin intermediul carnetelor în care sunt consemnate evoluția copilului, reușitele sale, dar și dificultățile întâmpinate;
- sprijin colaborativ pentru curriculum – situație în care părinții își pot asuma rolul de „profesori acasă”, supraveghind studiul suplimentar al copilului și oferindu-i ajutor;
- formarea părinților – care presupune implicarea atât a părinților, cât și a specialiștilor în activități de pregătire și programe educaționale menite să fie aplicate în sprijinul copilului (Dorgan, Calugher, Popescu, 2017, p.57).
Așadar, sprijinirea şi încurajarea familiei în vederea implicării în viaţa şcolii reprezintă un obiectiv central al consolidării parteneriatului şcoală–familie, fiind o premisă fundamentală pentru valorizarea educaţiei incluzive. O astfel de abordare contribuie la dezvoltarea unui parteneriat funcţional şi eficient, care susţine procesul de incluziune educaţională a elevilor cu CES şi promovează colaborarea activă între familie şi instituţia şcolară (Stratan, 2024, p.110).
Bibliografie
Cucer, A. (2019). Parteneriatul şcoală–familie–comunitate în contextul asigurării incluziunii şi consolidării coeziunii sociale a copiilor cu CES. In Cadrul didactic–promotor al politicilor educaționale (pp. 565-572).
Dorgan, V., Calugher, V., & Popescu, V. (2017). Parteneriatul „familie-şcoala incluzivă”: de la obstacole la oportunităţi. In Familia–factor existențial de promovare a valorilor etern-umane (pp. 53-60).
Stratan, V. (2024). Motivarea familiei elevilor cu ces pentru implicare la activitățile cu părinții în școala incluzivă. In Ştiinţă, educaţie, cultură (Vol. 2, pp. 108-114).