Copilăria este una dintre cele mai importante etape din viața unui individ, având un impact profund asupra dezvoltării sale viitoare. Fiecare copil este unic, iar această unicitate trebuie să stea la baza tuturor deciziilor luate în privința lui. Scopul principal este de a-l sprijini să-și atingă potențialul maxim. Cu cât ne apropiem mai mult de copil și îl înțelegem mai bine, cu atât vom ști mai clar cum să-l susținem în procesul său de dezvoltare.
Succesul în educație depinde în mare măsură de capacitatea noastră de a adapta procesul educațional la nevoile individuale ale fiecărui copil. Astăzi, devine esențială formarea unui parteneriat educațional între actorii principali ai comunității: familia, grădinița, școala și societatea. Este tot mai clar că deciziile și rezultatele educaționale pot fi cu adevărat eficiente doar atunci când sunt asumate colectiv, în cadrul unei colaborări reale între aceste medii.
Experiența ne arată că această colaborare aduce beneficii importante: implicarea părinților în viața școlară și integrarea activă a comunității în universul copiilor contribuie la o educație de calitate. Astfel, școala devine o „a doua familie” – un spațiu în care se transmit cunoștințe, dar unde se formează, în același timp, mentalități moderne și deschise.
Educația presupune un ansamblu de acțiuni – intenționate sau nu, explicite sau implicite, organizate sau spontane – care contribuie la modelarea și formarea omului, în acord cu valorile sociale, culturale și economice ale epocii și mediului în care trăiește. Este un proces complex, realizat prin colaborarea dintre educator și educabil, în care fiecare are un rol activ și interschimbabil. Obiectivul este dezvoltarea personalității și formarea unei mentalități constructive și pozitive.
Tradițional, școala oferea educație formală, în timp ce instituții precum bibliotecile, muzeele sau cluburile pentru copii susțineau educația nonformală. Pe de altă parte, influențele din familie, mass-media sau grupurile de prieteni contribuie la educația informală. Astăzi, toate aceste forme de educație sunt tot mai interconectate și își sporesc reciproc eficiența.
Școala răspunde noilor provocări sociale prin diversificarea activităților și prin stabilirea de parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală și instituții culturale. Educația nu mai este limitată la sala de clasă – ea are loc pretutindeni, într-un proces continuu de învățare pe tot parcursul vieții.
Educația formală și cea nonformală au în comun faptul că sunt structurate și organizate pentru a facilita învățarea, dezvoltarea personală și formarea de comportamente adaptate unei societăți în schimbare. Ambele sunt instituționalizate și complementare, diferențiindu-se doar prin metodele și contextul în care acționează. Astăzi, asistăm la o integrare tot mai puternică a acestor forme de educație, ceea ce sporește potențialul lor educativ.
Educația școlară trebuie să integreze valorile și influențele provenite din educația nonformală și informală, pentru a asigura o formare completă a personalității copilului. În același timp, ceea ce elevul dobândește în școală – discernământ, capacitate de analiză și sinteză – îl va ajuta să valorifice experiențele educaționale din afara școlii.
Conceptul de „educație permanentă” este construit pe ideile de viață, continuitate și dezvoltare. Educația nu se încheie odată cu școala, ci este un proces care durează toată viața, adaptându-se constant schimbărilor din societate, știință, tehnologie și cultură.
Multă vreme, s-a considerat că școala poate prelua rolul familiei în educarea copilului, mai ales în cazurile în care familia nu dispune de resurse sau aspirații educaționale. Totuși, școala nu poate acționa eficient de una singură. Este nevoie de o rețea de sprijin care să includă familia, comunitatea și specialiștii implicați în dezvoltarea copilului. Sprijinul acordat elevilor aflați în dificultate, precum și susținerea familiilor și a cadrelor didactice, trebuie să continue și în afara clasei. Astfel, școala – singura instituție care își propune, într-un mod organizat, să sprijine dezvoltarea elevului prin instruire și educație – are nevoie de un parteneriat solid cu familia și comunitatea.
Relația dintre părinți și profesori presupune o deschidere către comunitate și o redefinire a rolului cadrului didactic. În pedagogia clasică se vorbea despre „colaborarea școală-familie”, însă astăzi vorbim despre un parteneriat educațional extins, bazat pe comunicare, cooperare și o abordare democratică a procesului educațional.
În plus, o categorie relativ nouă de specialiști – cei implicați în intervenția socio-educativă – joacă un rol tot mai important. Aceștia coordonează acțiuni menite să sprijine educația copilului, să compenseze lipsurile familiei și să ghideze părinții în procesul educativ. Cadrele didactice, medicii, psihologii, juriștii și alți profesioniști contribuie, direct sau indirect, la formarea copilului.
În societățile moderne, educația copiilor a devenit o prioritate națională, iar colaborarea dintre grădiniță, școală, familie și societate este esențială. Aceasta trebuie să se bazeze pe o comunicare autentică, pe unitatea cerințelor și acțiunilor, toate având în vedere binele copilului.
Bibliografie
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004