Oameni noi, vremuri noi…

Mi-am ales acestă meserie nobilă, într-un domeniu nobil, EDUCAȚIA,  pentru că este domeniul care are cel mai mare impact asupra societății. Vrei, nu vrei, trebuie să treci prin școală un anumit număr de ani. Acei ani în mod cert vor lăsa o amprentă în sufletul tău și îți vor influența viața mai mult decât conștientizezi la vârsta respectivă. Abia ulterior realizezi de cât de mult au contat respectivii ani pentru tine, pentru viața ta. Poate fi vorba despre o experiență pozitivă, fie una negativă, dar în mod cert te vei raporta la ea anii care urmează.

Uite, de exemplu, eu, în toți anii de școală am învățat extrem de bine ce fel de profesor nu trebuie să fiu. A fost cea mai utilă lecție pe care mi-am putut-o însuși. Mi-a permis ca la clasă să nu fac acele greșeli care îndepărtează elevul de disciplina pe care o predau sau de școală în sensul generic pe care îl putem atribui acestui termen.

Copilul trebuie să iubească omul de la catedră și dacă iubește omul, va iubi și disciplina pe care acesta o predă. Poate cunoștințele sale nu vor fi extrem de vaste, de asemenea se poate să nu fii un cadru didactic excepțional de pregătit din punct de vedere științific, dar iubindu-te ca profesor, ca om, elevul își va da silința să nu te dezamăgească și atunci poți fi sigur că acele cunoștințe pe care elevii le însușesc de dragul tău, indiferent de nivelul lor, vor fi niște informații care îi vor însoți toată viață și pe care vor ști să le utilizeze.

Dacă reușești să devii în ochii lor un model, nici o oră nu va fi pierdută. Toți vor fi în câștig. Tu, ei, societatea.

Consider că asta e marea problemă a învățământului în particular și a României în general, că nu mai are modele. Că nu mai are repere morale cu priză la public, care să poată influența în mod pozitiv societatea încă de pe băncile școlii.

În cadrul Reformei învăţământului preuniversitar, ne interesează, în mod special, sistemul de evaluare în învăţământul primar. Trebuie precizat, chiar de la început, că acest sistem de evaluare nu exclude nici ierarhiile, nici posibilitatea de comparaţie între elevi, aşa cum au crezut unele cadre didactice care regretau vechiul sistem de notare.

Scopul evaluării în învăţământul primar nu trebuie să fie pedeapsa sau răsplata elevilor, în ideea stabilirii unor ierarhii de dragul ierarhiei. Scopul ar trebui să fie motivarea elevilor pentru învăţare, stimularea progresului acestora. Practica acordării calificativelor demonstrează că elevii nu devin incapabili de a face faţă concurenţei, nu se lenevesc, nu devin indiferenţi la evaluare, aşa cum se temeau unii. Dimpotrivă, elevii au şanse mult mai mari de a fi stimulaţi pozitiv, de a-şi dezvolta o motivaţie intrinsecă a învăţării pe termen lung, întărită de o evaluare obiectivă, bazată pe ceea ce învăţământul românesc a numit descriptori de performanţă.  În legătură cu aceste noţiuni noi, s-au ridicat următoarele probleme:

a) Ce sunt standardele curriculare de performanţă?  Sunt enunţuri ce descriu aşteptările şcolii şi ale societăţii cu privire la ceea ce elevii urmează să ştie şi să fie capabili să facă la capătul unui parcurs şcolar. Standardele de performanţă stabilesc atât categorii şi elemente de competenţă, cât şi o listă a performanţelor ce dovedesc ceea ce ştie şi ceea ce poate să facă elevul.

b) Cum ar trebui să fie standardele curriculare de performanţă?

  • Să fie formulate pentru un nivel obişnuit, să ajute fiecare elev să-şi atingă nivelul maxim al propriilor capacităţi;
  • Să fie centrate pe elev, să-l motiveze în învăţare şi autoperfecţionare;
  • Să fie inter- şi transdisciplinare, încurajând: comunicarea, interacţiunea socială, rezolvarea de probleme, gândirea critică şi creativă, formularea opiniilor personale, structurarea universului afectiv;
  • Să fie orientate în perspectivă, spre ceea ce urmează să fie elevul, nu spre ceea ce este el la un moment dat;
  • Să pună în vedere progresul elevului;
  • Să fie realiste, ponderate, inteligibile pentru toţi participanţii la educaţie.

c) Cum iau naştere standardele curriculare de performanţă? Generarea lor va avea în vedere: finalităţile pe cicluri şcolare, obiectivele  cadru şi obiectivele de referinţă, caracteristicile psihopedagogice ale vârstei şcolare respective.

Studiile de specialitate şi observaţiile învăţătorilor şi părinţilor arată clar că acest mod de evaluare, însoţit de o practică a solicitării rezonabile a fiecărui copil, face ca nici un elev din clasă să nu ajungă la eşec şcolar. Evaluarea trebuie gândită în cadrul acestui  efort de instaurare a unei practice reflexive în  învăţământul primar şi în perspective nevoii ca elevii să fie puşi cât mai des în situaţia de a  exersa  noţiuni simple în contexte diferite, astfel încât capacităţile şi deprinderile de bază să poată fi întărite.

Şcoala trebuie să devină un mediu de promovare a valorilor şi practicilor democratice, un climat propice învăţării, descoperirii de sine şi orientării elevului spre împlinirea în viaţă.

În cadrul procesului instructiv-educativ apar, uneori, fenomene extra-docimologice care duc la o notare subiectivă ce trebuie înlăturată din actul evaluării. Rezultatele evaluării progresului unui elev interesează nu numai cadrele didactice, ci şi pe părinţii şcolarului. Mai ales în cazul copiilor de vârstă şcolară mică, învăţătorul trebuie să realizeze faptul că nota îi influenţează cel puţin în aceeaşi măsură şi pe părinţi.

Arta cadrului didactic stă destul de mult şi în legătura pe care acesta reuşeşte să o stabilească şi să o permanentizeze între şcoală şi familie. Satisfacţia încercată de părinţi în faţa reuşitelor copilului constituie un punct de plecare important, din care trebuie să ne dăm seama că şi părintele este “un partener veritabil, active, în cadrul procesului de învăţământ”. Acesta beneficiază de explicaţiile cuvenite în cadrul lectoratelor respective al şedinţelor cu părinţii, de clarificarea noţiunilor privind succesul sau insuccesul şcolar pentru ca să ajute la timp elevul ori de câte ori acesta are nevoie.

Şcoala este o fiinţă în care pulsează mii de inimi. La un pol al fiinţei şcolii stau eu, învăţătorul. La celălalt pol şezi tu, elevul.

Se spune că învăţătorul este managerul clasei. Dar, în realitate, în clasa mea există doi manageri: pe de o parte învăţătorul, cel care conduce elevul pe drumul cunoaşterii umane şi al educaţiei aferente; pe de o parte, elevul, care mă îndrumă pe calea desăvârşirii ca dascăl. Elevul nu este produsul inert al unor forţe exercitate asupra sa, externe sau interne. El este, în cea mai mare măsură, opera propriei voinţe.

Procesul continuu de cristalizare şi transfigurare a personalităţii elevului este deosebit de complex. Copilul cade pentru a se ridica din nou, învaţă pentru a se completa, ascultă pentru a căpăta înţelepciune, scrie pentru a putea să-şi strige propriile gânduri atunci când vorbele nui sunt auzite. Şi din această complexitate iese întotdeauna învingător, cucerind puterea în cunoaştere, dobândind noi forţe menite să-i asigure victoria totală.

Dar,  oricât de mic ar fi progresul, el reprezintă o semnificativă afirmare de sine.

Şi cât de grea este această luptă! Iată de ce elevul este şi propriul său manager! Dacă n-ar fi aşa, s-ar genera fenomenul înstrăinării de sine, al pierderii stabilităţii.

„A te simţi străin de tine înseamnă că te simţi departe, până a te simţi pierdut şi fără putinţă de a te regăsi!” (V. Pavelcu) Dacă încercăm să conducem copilul pe drumul fixat de noi, fără a ţine seama că el reprezintă un luptător cu propriul destin, vom descoperi peste timp un lucru mult mai grav decât fenomenul „înstrăinării de sine”: ADULTUL ÎNSTRĂINAT DE SINE”, cel care poate genera egoism, tristeţe, durere, ură etc., „Cei mai mulţi oameni îşi sunt atât de străini, încât ar trebui să vorbească la persoana a treia despre ei înşişi, cam aşa cum vorbesc copiii.” (L. Blaga) Şi fenomenul continuă…

Nerecunoaşterea forţei de a conduce a copilului te poartă, inevitabil, pe o cale greşită, periculoasă, la sfârşitul căreia constataţi că te-ai înşelat: ai fost cel care a transformat, a dispus, iar elevul s-a supus! Nu i-ai fost de ajutor, ci ai fost stăpân! Şi atunci ar trebui să-ţi dai seama că eşti străin faţă de tine, faţă de menirea ta! „De multe ori, privind în sufletul tău, ţi se pare că stai în faţa unei case cu obloanele trase şi cu uşile încuiate. O mână necunoscută a scris pe o hârtie în colţ, la poartă: PLECAT FĂRĂ ADRESĂ…” (O. Goga)

Aşadar, în clasa mea, există întotdeauna doi manageri: ÎNVĂŢĂTORUL, care conduce procesul de învăţământ, şi ELEVUL, cel care-şi conduce fiinţa spre desăvârşire!

Bibliografie
Cristea Gabriela – Reforma învăţământului: O perspectivă istorică (1864 – 1944), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.
Binet Alfred – Idei moderne despre copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Neacşu Ioan – Reforma evaluării în învăţământ concepţii şi strategii, Ministerul învăţământului, Potolea, Dan; Bucureşti, 1996.

 

Accesări: 38

Articole asemănătoare