Într-o lume a diversității, toleranța definită ca respectul față de ceilalți este din ce în ce mai importantă. Astfel de principii se dezvoltă de la vârste fragede.
În urma desfășurării activității extracurriculare „Nu eticheta, nu discrimina”, la clasele a V-a B, C, privind toleranța și non-discriminarea, am vizat formarea comportamentelor și atitudinilor tolerante pe baza cărora elevii să acționeze cu înțelegere și responsabilitate în diverse circumstanțe ale vieții. Activitatea a oferit elevilor posibilitatea de a învăța să construiască relații bazate pe toleranță, înțelegere și solidaritate, să respecte demnitatea fiecărei persoane.
Activitatea: Povestea omulețului de lemn
Le-am comunicat elevilor că fiecare dintre noi suntem valoroşi, suntem unici pentru că suntem buni la ceva anume, avem calităţi specifice. Nu există niciun copil care să nu aibă măcar o calitate. Este foarte important să ne cunoaştem calităţile şi să nu ne dorim ceva ce nu putem realiza.
Am discutat despre importanța încrederii în sine, a cunoașterii de sine și le-am împarțit două steluțe. Pe spatele unei steluțe elevii au completat propoziția ,,Sunt special pentru că ……….”, iar cealaltă steluță au dăruit-o unei persoane pe care ei o consideră specială. Mai întai elevii au citit steluțele cu ,,Sunt special ………”, iar apoi frontal câțiva elevi au fost rugați să precizeze cui vor dărui steluța și să argumenteze de ce persoana respectivă este specială pentru ei.
Am lecturat povestea: Povestea omulețului de lemn
Într-un ținut îndepărtat locuiau niște omuleți mici, din lemn, ciopliți toți de un tâmplar pe nume Eli. Acesta își avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălțime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleț era altfel. Unii aveau nasul mare, alții aveau ochii mari. Unii erau înalți, alții erau scunzi. Unii purtau pălărie, alții purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toți erau făcuți de același tâmplar și trăiau în același sat. De dimineața până seara, zi de zi, omuleții făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omuleț avea o cutie plină cu steluțe aurii și o cutie plină cu bulinuțe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluțe sau buline unul pe celălalt.
Omuleții drăguți, din lemn lustruit și frumos vopsiți întotdeauna primeau steluțe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline. Tot steluțe primeau și cei talentați; unii puteau ridica greutăți deasupra capului, alții puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care știau cuvinte dificile, iar alții care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluțe aurii. Așa se face ca unii omuleți aveau trupul plin de steluțe… Ori de câte ori primeau câte o steluță se simțeau atât de bine încât își doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alții însă nu știau să facă prea multe lucruri și aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceștia din urmă.
Tot timpul încerca să sară mai sus ca alții, dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalți îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui și lipeau buline pe el. De multe ori se mai și zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleților de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie și toți se îngrămădeau să lipească și mai multe buline pe el. După un timp avea atât de multe încât nu mai voia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine știe, o să-și uite pălăria sau o să calce într-o baltă… și imediat o să primească bulinuțe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalți omuleți veneau și îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulțimea asta de buline negre”, își spuneau omuleții unii altora. „Este clar că nu e bun de nimic!”
După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Așa este, nu sunt bun de nimic!”, își spunea el. În rarele dăți când ieșea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simțea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleț total diferit de ceilalți: nu avea nici steluțe, nici buline. Era din lemn și atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeți că oamenii nu încercau să lipească etichete și pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină, unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluță. Dar nici una nu stătea lipită. Alții însă o priveau cu dispreț fiindcă nu avea nici o stea și atunci vroiau să îi lipească o bulină dar și aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fiu”, îi trecu prin minte lui Pancinello. „Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalți!” Așa că o întreba pe Lucia cum se face că ea nu are nicio etichetă.
„Eu cred despre mine că sunt o persoană specială și cred că și tu esti o persoană tare deosebită!” Să știi un lucru cei din jurul tău vor avea păreri diferite despre tine, dar cel mai mult contează ce crezi tu despre tine. Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante.
Dacă tu nu te respecți, nici ceilalți nu te vor respecta.
Dacă tu nu te consideri important, nici ceilalți nu-ți vor acorda importanță.
Dacă tu nu te iubești, nici ceilalți nu te vor iubi.
Totul pornește de la tine, din interiorul tau, de la relația și comunicarea cu tine însuți.
Împacă-te cu tine însuți, cu ceea ce ești tu, cu esența ființei tale, dacă vrei să-ți fie bine.
Începe prin a crede că nu ești nici inferior, nici superior celorlalți. Ești TU, unic și special. Fii mândru de tine, apreciază-te, repetă-ți întruna că MERIȚI!”
,,Sunt special chiar dacă nu pot ridica greutăți deasupra capului, chiar dacă nu pot sări peste cutii înalte, chiar dacă nu știu cuvinte deosebite sau cântece frumoase ?”
Până să primească răspunsul Luciei, o bulină deja căzuse.
Caracterul integrat al învăţământului ne pune în faţă problematica situaţiei în care un copil cu handicap este integrat intr-o clasă obişnuită. În fapt este vorba, pe de o parte, de situaţia copilului respectiv, iar pe de altă parte, de situaţia clasei în care este integrat. Sub ambele aspecte, ceea ce urmărim este o bună înţelegere reciprocă, o existenţă socială normală a copiilor, în ciuda diferenţelor existente. Pentru copilul cu handicap aceasta înseamnă a fi înţeles şi acceptat, cu tot ce are el pozitiv, cu tot ce poate aduce vieţii de grup. Această normalizare a relaţiilor este benefică şi pentru ceilalţi elevi, care învaţă să respecte dreptul la diferenţă, să fie solidari cu semenii lor care întâmpină dificultăţi în viaţă.
În concluzie, educaţia incluzivă are în vedere îndepărtarea sau diminuarea barierelor de orice tip din calea învăţării şi participarea în egală măsură a tuturor copiilor, atenţie specială acordându-se celor din familii cu grad ridicat de vulnerabilitate sau cu risc de excluziune şi marginalizare. Este o abordare strategică, concepută pentru a facilita succesul în învăţare pentru toţi copiii şi la toate nivelurile de educaţie. Scopul educaţiei incluzive este de a le permite atât cadrelor didactice, familiei, cât şi copiilor să se simtă în largul lor atunci când au de a face cu diversitatea şi să o considere mai degrabă o provocare decât o problemă,o oportunitate şi nu un factor de blocaj.
Bibliografie
Gherguţ, Alois (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii diferenţiate şi
incluzive în educaţie, Editura Polirom , Iaşi.
Max Lucado, Povestea omuleţului de lemn.
Ungureanu, D., 2003, Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest, Timişoara Vrășmaş, T.,
2004.