Întotdeauna, comunicarea a fost și va fi nevoia de a transmite informații celor din jurul nostru și, chiar dacă ele sunt de natură didactică sau nu , avem în permanență nevoie să spunem, să exemplificăm, să explicăm, să arătam. Dacă simțim nevoia să spunem ceva semnificativ pentru noi și nu o facem, transmiterea informației se va face involuntar, inconștient, într-un mod mascat.
Comunicarea se realizează 10% prin cuvinte – mesajul verbal trebuie să fie clar, simplu, ușor de urmărit și să utilizeze un vocabular adecvat persoanei cu care vorbim; 30% prin tonul vocii – variații ale înălțimii sunetelor, tăria lor, rapiditatea cu care vorbim, calitatea vocii; 30% prin expresia feței și a privirii – un zâmbet, o încruntare, contactul vizual direct sau evitarea acestuia etc; 30% prin expresia întregului corp- gesturi, spre exemplu mișcări ale mâinilor care susțin mesajul, poziția corpului, orientarea acestuia față de interlocutor etc.
Drept urmare, mintea și corpul trebuie să se susțină una pe alta întrucât ele constituie un sistem complex prin care comunicăm.
Din totalul sentimentelor transmise de o persoană, 7% se transmit prin intermediul cuvintelor, 38% se transmit prin tonul vocii și 58% prin expresia feței și postură.
În comunicarea informațiilor de orice natură, implicit și a celor de natură didactică, apar inevitabil componente ale comunicării non-verbale de care trebuie să ținem cont:
- mimica – privirea deschisă sau evitantă, fixă sau mobilă, zâmbetul sau grimasele etc. (50-60% din timpul comunicării este susținut de contactul vizual dintre interlocutori);
- gestica – gesturi obișnuite, de exemplu ridicarea degetelor de către elevi când vor să răspundă sau gesturi simbolice folosite de membrii unor grupări cu o semnificație cunoscută doar de aceștia;
- postura – poziția corpului care poate indica pe de o parte, încredere în propria persoană dacă corpul este într-o poziție relaxată și deschisă sau, pe de altă parte, poate să inspire teamă și neîncredere dacă persoana folosește doar un colț de scaun, stă cu mâinile strânse la piept și cu picioarele încrucișate;
- atitudinea – care poate fi relaxată, gravă, serioasă, închisă, deschisă, ezitantă etc.;
- vestimentația – stilul extravagant, clasic sau sport, care se reflectă în modelul hainelor, lungimea acestora, în culori și accesorii etc.
Utilizarea și apoi transferul noțiunilor didactice nu se realizează prin simpla transmitere a acestora de la profesor la elev, ci prin procese îndelungate și dirijate de căutare în urma unui efort susținut al elevilor. Datorită acestui aspect, o bună comunicare la clasă poate îmbunătăți caracterul relativ dificil, dinamic și activ al învățării prin efort propriu al elevului.
În concluzie, modul în care comunicăm informațiile la clasă, pune în acțiune gândirea, imaginația, memoria și voința elevilor, aceste forțe intelectuale care fac învățarea facilă. Datorită acestor forțe, procesul de învățare se transformă într-un amplu și veritabil exercițiu al capacitățiilor intelectuale și fizice.
Bibliografie
Stanciu, Mihai (2003). Didactica postmodernă. Fundamente teoretice. Editura Universității Suceava.