Motivația învățării

Motivația în general este o sursă de activitate, fiind considerată „motorul” personalității umane. Motivația pentru o activitate se referă la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe individ să declanșeze un comportament, să desfășoare acea activitate.

„Motivarea este arta de a face oamenii să facă
ceea ce vrei tu, pentru că ei doresc să o facă.”
Dwight Eisenhower

Definirea conceptului de motivaţie

Motivaţia se referă la faptul că actele comportamentale nu se produc în mod gratuit, la baza lor existând totdeauna o serie de mobiluri interne care impulsionează activitatea şi o susţin energetic.

Motivaţia răspunde totdeauna la întrebarea “de ce?”, în raport cu o anumită conduită umană. În general orice act de conduită se produce având la bază un motiv. V. Horghidan reliefează faptul că motivaţia provoacă un comportament, îl opreste, îl modifică, îl redimensionează. Privită astfel, motivaţia ajută la înţelegerea comportamentului unei persoane precum şi a faptului că intr-o anumită activitate şi în anumite etape, aceeaşi persoană obţine rezultate de valori diferite; de asemenea, motivaţia explică de ce un act comportamental poate avea o semnificaţie deosebită pentru un subiect, în timp ce pentru altul are o semnificaţie foarte slabă, uneori lipsind cu desăvârşire.

„Motivaţia este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe biologice sau idealuri abstracte” (Al.Roşca, 1943).

Teorii ale motivaţiei

După Richard Gross (1991), motivaţia îşi are rădăcinile în filozofie. Raţionalismul vede omul ca o fiinţă liberă să-şi aleagă acţiunile şi calea de urmat; hedonismul consideră că orice comportament este determinat de căutarea plăcerii şi evitarea durerii (cultul placerii, al desfatarii). Psihologia descifrează cel puţin patru mecanisme explicative pentru motivaţie, mecanisme care nu funcţionează independent, ci cu întrepătrunderi şi influenţări reciproce:

a) Factorii înnăscuţi. Instinctele, tendinţele sau forţele biologice înnăscute vor determina comportamentul. Teoria lui Darwin s-a regăsit în concepţiile psihologilor W. James şi W. McDougall. Teoria lui Freud despre instincte a jucat şi ea un rol mare în influenţarea explicării motivaţiei, fiind mai ales folosită de etologie pentru studiul modelelor fixe de acţiune din viaţa animalelor. Teoria instinctelor a fost în largă măsură modificată prin conceptul de tensiune (drive) propus de Woodworth, din care au derivat teoria tensiunii homeostatice (Cannon, 1929) şi teoria reducerii tensiunii (Hull, 1943).

Trebuința nesatisfăcută – tensiune  – impuls – comportament de căutare – trebuința satisfăcută – reducerea tensiunii

b) Factorii interni. Teoria nevoilor şi a tensiunilor (tendinţelor) porneşte de la faptul că trebuinţa este o stare biologică în care organismului îi lipseşte ceva esenţial pentru supravieţuire (ca hrană, apă, oxigen). Nevoia produce o tensiune, şi ca urmare o tendinţă de echilibrare, de reducere a tensiunii. Teoria reducerii tensiunii priveşte atât trebuinţele biologice, cât şi pe cele psihologice (curiozitatea, nevoia de explorare).

c) Factorii externi care acţionează ca stimuli, scopuri, întărire sau răsplată pot fi pozitivi sau negativi şi motivează comportamentul indivizilor.

d) Factorii cognitivi. Credinţele, convingerile şi expectaţiile (A. Bandura, 1986, B. Weiner, 1986) sunt factori cognitivi prin care se explică motivaţia umană, făcându-se prin aceasta o distincţie importantă între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă. Conform acestei teorii, motivaţia extrinsecă ne influenţează să acţionăm pentru a reduce trebuinţele biologice sau pentru a obţine anumite stimulări; motivaţia internă, intrinseca ne face să acţionăm pentru că acţiunea însăşi este o satisfacţie pentru noi, sau pentru că ne urmărim propriile scopuri, convingeri sau expectaţii (autodeterminare).

Motivaţia a devenit concept central al psihologiei personalităţii din deceniul al şaselea al secolului nostru, ca un posibil răspuns, evident parţial, la întrebări ca: „de ce sunt oamenii motivaţi să facă ceva?”. A încerca construirea unei liste de motive pentru care oamenii se angajează în diferite acţiuni este dificil, dar câteva pot fi totusi, enumerate: dorinţa intrinsecă de a obţine ceva, comparaţia socială, presiunea socială, aspiraţiile personale, probabilitatea de obţine succese, obişnuinţa, creşterea stimei de sine, etc. (Warr apud Furnham, 1997). Din aceasta perspectiva, motivaţia este privita ca si caracteristică a personalităţii, o componentă structurală a acesteia, care are stabilitate şi influenţează comportamentul.

Structura şi funcțiile motivației

Motivaţia având rolul de a instiga – a impulsiona – a declanşa acţiunea, funcţiile acesteia sunt:

– de activare internă şi de semnalizare a dezechilibrului   fiziologic sau psihologic,
– de declanşare a acţiunilor efective,
– de autoreglare a conduitei.

Motivaţia cuprinde în structura sa:

  • trebuinţele, ce pot fi: primare (biologice, fiziologice) şi secundare (materiale, sociale, spirituale);
  • motivele, care declanseaza si orienteaza actiunea si pot fi: individuale/sociale, inferioare/superioare, egoiste/altruiste, etc.;
  • interesele, reprezentând orientari stabile ale individului spre anumite domenii de activitate;
  • convingerile, sau “ideile valoare” si “ideile forţa” ce impulsionează spre actiune;
  • idealurile care ghideaza intrega existenta a individului si contin trei elemente: sensul vietii, scopul vietii si modelul de viaţă;
  • concepţia despre lume şi viaţă, constituită din ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor, convingerilor despre om, natură şi societate.

Dintre numeroasele definitii date motivatiilor in psihologie, poate fi reţinută şi următoarea:

«motivaţiile sunt forţe produse de nevoi sau impulsuri, orientate către un obiectiv si exprimate prin comportamente».

Psihologii au incercat sa clasfice sistematic nevoile umane.  Dupa Maslow, trebuintele umane sunt organizate intr-o structura ierarhica si se clasifica astfel:

  • Trebuințe fiziologice (trebuinta de hrana, de apa, de odihna, trebuinte sexuale)
  • Trebuințe de securitate (aparare, protectie, echilibru emotional)
  • Trebuințe de iubire si apartenenta la un grup (trebuinta de a fi acceptat, de a oferi si primi afectiune)
  • Trebuințe de stima de sine (de prestigiu, de a beneficia de aprobare si pretuire si de a atinge obiective)
  • Trebuințe cognitive (de a intelege, de a cunoaste, de a explora, de a descoperi)
  • Trebuințe estetice (de frumos, de ordine, de simetrie, de armonie)
  • Trebuințe de autorealizare si de valorificare a propriului potential (potential creativ, de autoimplinire, etc.)

Maslow clasifica aceste trebuințe în două mari categorii:

  • trebuinte de deficienta (care includ primele 4 clase)
  • trebuinte de crestere sau dezvoltare (includ ultimele 3 clase de trebuinte).

De asemenea, Maslow precizează ca, trebuintele de ordin superior nu se exprima decat atunci cand au fost satisfăcute, fie si partial, trebuințele de nivel imediat inferior. Cu cat o trebuinta se situeaza mai spre varful piramidei, cu atat mai mult, satisfacerea ei produce o mai mare mulțumire persoanei respective. Deși trebuințele superioare nu sunt vitale, satisfacerea acestora îmbogățește sfera spirituala a individului, mărindu-i performanța socială.

Bibliografie:
Allport, G, Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1980
Birch, A, Hayward, S, Diferenţe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 2005
Freud, S, Introducere în psihanaliză, Ed. Didact. şi Pedag., Bucureşti, 1980
Golu, M, Dinamica personalităţii, Fundamentele psihologiei – vol II, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993
Hayes, N, Orrell, S, Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997
Jués, Jean Paul, Caracterologia, Ed. Teora, Bucureşti, 1994
Pavelcu, V, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1982
Radu şi col., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991
Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti, 1999.

Accesări: 53

Articole asemănătoare