Învăţământul românesc actual se află la un punct de cotitură dacă ne gândim la modalităţile de predare sau de învăţare folosite. Felul tradiţional de predare se dovedeşte a fi în totală opoziţie cu cerinţele recente, trăsătura fundamentară fiind reprezentată de pasivitate, iar lumea contemporană necesită implicarea activă a tot ceea ce ne înconjoară. Cu timpul, noile tehnologii au reuşit să aducă o urmă de speranţă în educaţie şi, mai concret, în procesul instructiv-educativ, dar, înainte de toate, trebuie acceptate şi apoi, aplicate, având în vedere că par a fi insuflat teamă, fiind respinse cu obstinaţie de unii. Astfel, se formează un gol imens între vechiul sistem de educaţie şi cel ce se doreşte a fi nou. În ciuda potenţialităţii accelerate în ceea ce priveşte schimbarea lumii, sistemul educaţional este încetinit din toate direcţiile şi pare să i se refuze orice şansă de evoluţie. Cei mai mulţi dintre noi, fie că vorbim despre politicieni, elevi, părinţi, profesori, de fapt, nu reuşim să înţelegem adevărata sursă a crizei, reuşita neînsemnând ridicarea gradului de promovabilitate, ci impactul pe care un examen, spre exemplu, îl are asupra vieţii.
Acceptarea ideii că tehnologia ne-a invadat lumea va conduce spre o educaţie mai flexibilă, în care elevul va fi încurajat şi responsabilizat, iar entuziasmul descoperirii va reveni cu certitudine, pentru că tehnologia oferă nenumărate beneficii despre care, din păcate, nu se ştie îndeajuns. Prin asumarea noilor tehnologii şi înglobarea acestora în sistemul educativ, vom reuşi construirea unei noi etape a învăţământului, rezultatul constând în „noua alfabetizare a mileniului trei, cea computaţională, care nu este lineară, astfel încât omul acestui mileniu să nu fie prizonierul fără speranţă al tehnicilor; el trebuie să fie un om liber, posesor al unei culturi tehnologice şi în egală măsură al unei conştiinţe tehnologice” (Marinescu, Mariana, Tendinţe şi orientări în didactica modernă, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, p. 70, apud Ilie, Emanuela, Didactica, 2008, p. 200.). Nu este uşor să introduci sistemul informatic în şcoală, una dintre probleme fiind reprezentată de imposibilitatea unor cadre didactice de a-l utiliza, deşi, în era actuală, pare greu de înţeles acest aspect. Însă, elevii nu ar trebui privaţi de folosirea curentă a calculatorului ca mijloc auxiliar de învăţământ atât în procesul de predare-învăţare, cât şi în procesul de evaluare.
Pornind de la acest aspect, s-a ajuns la discutarea tot mai frecventă a conceptelor ca IAC – instruirea asistată pe calculator (computer assisted instruction), învăţarea asistată pe calculator (computer assisted learning), NTIC – Noile Tehnologii de Informare şi comunicare, care ajută la transformarea unei banale ore într-un spectacol, elevii simţind că au posibilitatea de a trăi în lumea contemporană. Privită cu reticenţă ca pe oricare altă inovaţie, IAC se află, după ani considerabili de la primele discuţii privind acest aspect, între nevoia de integrare şi refuz. Întregul univers problematic stă sub semnul incapacităţii de înţelegere a importanţei covârşitoare ce implică acceptarea tehnologiei în mediul şcolar. Plecând de la preconcepţii nefondate, unii sunt de părere că ar conduce spre un consum de energie inutil, alţii că reprezintă o modalitate infantilă de a crea un proces educativ, într-un mediu academic, susţinând, de fapt, metodele tradiţionale fără de care li se creează impresia eşuării actului didactic, dar nu ţin cont de faptul că, în condiţiile actuale, tehnologia reprezintă centrul de interes al elevului. Astfel, considerăm că putem aşeza elevul în centrul propriei educaţii oferindu-i oportunitatea de a participa activ la procesul instructiv-educativ.
Având o modalitate de prezentare cu o cromatică accentuată, prin inserarea unor imagini, desene sau doar prin subliniere şi conturare, stocând nelimitat informaţii pe care poţi să le modifici la nesfârşit, calculatorul se dovedeşte a fi un mijloc de învăţământ superior tablei sau caietului. Pe lângă toate acestea, prin integrarea la o reţea, reprezintă un mod de a comunica, indiferent de distanţă. Astfel, calculatorul îşi demonstrează utilitatea şi în timpul procesului instructiv-educativ. Pornind de la general spre particular, eficienţa tehnologiei îşi are punctul de start încă din momentul în care un elev foloseşte un motor de căutare corect şi util pentru a descoperi informaţii cu privire la o anumită temă, într-o bibliotecă online, spre exemplu, sau consultă site-urile unor reviste de cultură, ştiinţifice etc., ajungându-se la folosirea calculatorului în timpul orelor, prin intermediul unor programe educaţionale sau lecţiilor AeL.
O limită în aplicabilitatea noilor tehnologii, pe lângă aspectele generale prezentate anterior, o reprezintă lecţia care restrânge utilizarea unor astfel de mijloace prin rigurozitatea conturării procesului didactic sau prin nevoia de transmitere a unor conţinuturi ştiinţifice cât mai exacte. Raportându-ne la lecţia de Limbă şi literatură română, cu precădere la lecţia de gramatică, considerăm că între tradiţional şi modern se poate stabili o legătură considerabilă, îmbunătăţindu-se prin utilizarea calculatorului, video-proiectorului, a tablelor interactive sau a altor mijloace care pot ajuta în acest proces.
În accepţiune tradiţională, lecţia de gramatică presupune respectarea unor etape ce ajută la crearea unui proces didactic riguros. Un prim element îl reprezintă stabilirea clară a obiectivelor educaţionale ce constau în ţinta pe care vrei să o atingi. În vechile programele, obiectivele se grupau în trei categorii: generale – aflate în centrul de interes al tuturor profesorilor, speciale – izvorâte din specificul disciplinei Limbă şi literatură română şi operaţionale – „concrete, măsurabile pe parcursul lecţiei, legate de secvenţe didactice stabilite şi care pot fi cognitive, afective şi psihomotorii” (Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 87) , iar formularea celor din urmă se cerea a fi cu ajutorul conjunctivului prezent sau a viitorului. Astăzi, programele şi-au schimbat, aparent, ţintele, în fond, doar denumirile fiind diferite, din punctul nostru de vedere. Astfel, s-a evoluat de la obiectiv general (sau scop) la compenenţă generală, socială şi civică, de la obiectiv specific la competența specifică şi de la obiectul operaţional la competenţa derivată. A doua etapă în realizarea unei lecţii constă în analizarea şi stabilirea resurselor educaţionale existente, cu alte cuvinte, precizarea conţinutului învăţării, unde trebuie să se ţină cont de programa şcolară, de planificare, de manual (deşi conţinuturile acestora sunt puse, de foarte multe ori, sub semnul întrebării), de o bibliografie de specialitate, urmând să stabilești care este nivelul elevilor şi care sunt condiţiile materiale în care se poate desfăşura procesul. Din punctul nostru de vedere, acesta este un moment de o importanţă semnificativă, pentru că reprezintă punctul de plecare în realizarea unei activităţi didactice. Următoarea etapă este, de asemenea, revelatoare, având la bază elaborarea strategiilor didactice, iar îmbinarea propice a metodelor, procedeelor şi mijloacelor de învăţământ nu ar trebui tratată cu superficialitate pentru că scopul lor este de a pune elevii în situaţii de învăţare care se cer a fi triumfătoare. Stabilirea modalităţilor de evaluare a reuşitelor elevilor reprezintă o altă etapă a procesului educativ, care se realizează prin viziunea competenţelor propuse anterior şi, în cele din urmă, se ajunge la întocmirea scenariului didactic unde creativitatea profesorului conduce la dezvoltarea creativităţii elevului.
Numită în didacticile recente design instrucţional, proiectarea didactică desemnează „totalitatea proceselor şi a operaţiilor deliberative şi algoritmice prin care cadrul didactic îşi organizează demersul educaţional, în funcţie de contextul desfăşurării acestuia” (Repere teoretice şi praxiologice pentru aria curriculară limbă şi comunicare – ghid metodologic din cadrul proiectului La un click de educaţia modernă şi eficientă, POSDRU 62150, Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investeşte în oameni!”, Iaşi, 2013, p. 20) şi nu mai reprezintă un simplu demers administrativ formal, ci se doreşte a fi „un demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei şcolare, în funcţie de contextul educaţional” (Ibidem) .
Aşadar, dezvoltarea tehnologiilor în procesul didactic creşte oportunităţile de îmbunătăţire a actului educativ, dat fiind faptul că instruirea asistată pe calculator reprezintă o modalitate de acces la cunoaştere, iar apariţia softurilor educaţionale complexe încurajează construcţia activă a cunoştinţelor, asigurând diferite contexte pentru învăţare, şi promovează reflecţia, eliberând elevul din activităţile de rutină. Deşi avantajele sunt mai mult decât evidente, IAC reprezintă o modalitate destul de costisitoare, având în vedere necesitatea echipamentelor electronice şi a programelor de instruire, şi, de asemenea, este încă desconsiderată prin voci care afirmă că utilizarea calculatorului perturbă practicile tradiţionale de predare-învăţare-evaluare, pentru că profesorul nu mai deţine controlul asupra procesului, fiind un simplu organizator şi îndrumător, ceea ce înseamnă, în fond, reuşită, pentru că rolul unui cadru didactic este de a fi un deschizător de minţi, nu un simplu transmiţător de informaţie.