Intenția Mariei Montessori nu a fost aceea de a îmbunătăți școala, obiectivul său a fost acela de a descoperi legile care guvernează dezvoltarea psihicului uman pentru a ajuta la evoluția gândirii în același mod în care cunoașterea legilor dezvoltării fizice a făcut posibilă realizarea progreselor în domeniul medicinei și al igienei. Maria Montessori își dorește să înțeleagă ce implicații ar putea avea în educație cunoștințele științifice referitoare la psihicul uman. Obiectivul său era clar definit: să ofere copilului un loc în care se respectă legile naturale ale dezvoltării sale pentru a-l susține cât mai bine, un loc în care nevoile sale profunde să nu fie neglijate.
Descoperirea esențială pe care Montessori a făcut-o foarte rapid a fost aceea că în dezvoltarea copilului există numeroase aspecte în care intervenția adultului nu este necesară. Astfel a observat că anumite tradiții educaționale nu aveau nevoie de modificări ci aveau să fie pur și simplu eliminate deoarece copilul se dovedea capabil să-și dezvolte calitățile fără ajutorul adultului. Montessori a folosit mult observația iar atunci când a descoperit că un copil făcea progrese fără vreo intervenție din exterior a tras concluzia că acea intervenție nu era esențială.
Montessori stabilește frecvent paralele între dezvoltarea fizică și cea psihică. Cunoștințele sale din domeniul medicinii i-au permis să ia în considerare ideea că manifestările spontane sunt posibile. Niciun adult nu provoacă dezvoltarea copilului, el crește. Cercetând legile de dezvoltare psihică a copilului, ea refuză să separe latura înnăscută de latura dobândită. Nu îl consideră pe copil o foaie albă pe care trebuie să scriem , nici ca pe un mini-adult pentru care totul este prestabilit. Viziunea sa este extrem de modernă pentru acea epocă. Conform teoriei sale, copiii vin pe lume cu o capacitate înnăscută: aceea de a dobândi. Copilul este o pagină albă dar este determinat genetic să umple el însuși acea pagină. Cercetătorii în domeniul neuroștiințelor au demonstrat ulterior aceste aspecte.
După ce a petrecut mai mult de 30 de ani observându-i pe copii, Montessori dezvoltă un concept esențial al cercetării sale pedagogice: acela al etapelor de dezvoltare. Copilul nu se dezvoltă într-un mod complet linear, crescând puțin în fiecare zi în mărime și rațiune ci crește pe paliere în faze distincte. În opinia Mariei Montessori aceste etape, deși sunt imperceptibile în aparență, sunt la fel de radicale ca și etapele de dezvoltare ale unei omizi care de-vine fluture, trecând prin stadiul de crisalidă imobilă, dedicată în totalitate transformării sale. La om aceste metamorfoze sunt psihice, în consecință sunt dificil de perceput, ca urmare sunt adesea ignorate de adulți.
Montessori observă capacitățile dobândite caracteristice pentru fiecare dintre cele 4 etape de dezvoltare pe care le teoretizează astfel: de la 0 la 6 ani, de la 6 la 12 ani, de la 12 la 18 ani, ulterior de la 18 la 24 de ani. Se observă la fiecare segment existența a două etape mai mici (de exemplu de la 0 la 3 ani și de la 3 la 6 ani). Prima etapă mai mică este momentul în care caracteristicile acestei noi etape se afirmă, în care copilul dobândește noi instrumente cognitive. A doua etapă mai mică este o perioadă mai stabilă, de consolidare și de întărire a capacității dobândite. În prima etapă a copilăriei timpurii (0-6 ani) copilul dobândește stăpânirea propriului corp, a mișcărilor, a gesturilor, a limbajului și a mediului din imediata sa apropiere, a instrumentelor din cotidian, a codurilor sociale. Aceasta este vârsta conștiinței de sine. În a doua etapă – cea a copilăriei (6-12 ani) – el explorează, își pune întrebări și își dezvoltă cunoașterea teoretică, intelectuală dar și morală și spirituală a poporului său, dobândește competențe sociale necesare conviețuirii în societate și colaborării cu ceilalți (vârsta morală). În a treia etapă, adolescența, între 12 și 18 de ani, el își găsește locul într-un grup și începe să-și aducă propria contribuție, să fie independent în căutarea hranei și a bunurilor sale (vârsta socială). În a patra etapă, cea a maturității (18-24 de ani), el finalizează procesul de dezvoltare și devine un membru cu drepturi depline în grupul său (vârsta politică).
Copilăria și adolescența sunt etape critice deoarece în aceste perioade există crize care se pot totuși rezolva în mod pozitiv și pașnic dacă mediul este adecvat. În aceste două cazuri, a doua subgrupă (3-6 ani versus 0-3 ani și 15-18 ani versus 12-15 ani) este adesea mai calmă decât prima, „furtunile” se derulează mai degrabă în primii 3 ani, perioade de mari frustrări și mari transformări. De exemplu, copilul mic învață să vorbească, își dezvoltă înțelegerea mai repede decât exprimarea ceea ce îl face uneori incapabil să-și exprime gândurile și nevoile.
Adolescentul este în aceeași situație, copleșit de sentimente puternice, de senzații noi, el ne-posedând neapărat limbajul sau capacitatea de a-și formula noile nevoi. Chiar dacă statistic vorbind trecerea de la copilăria timpurie către copilărie se face în jurul vârstei de 6 ani, există o marjă mare de variabilitate, această trecere nu se face la miezul nopții în ziua aniversării copiilor. Acest aspect depinde de fiecare copil în parte. Procesul poate fi rapid la unii, pre-lungit la alții. Poate fi omogen pentru unii, când toate caracteristicile evoluează ca la diapazon, sau eterogen, când copilul manifestă anumite caracteristici din planul secund, conservând în același timp caracteristici din primul plan. Dar chiar dacă nu există o trecere bruscă, metamorfoza sfârșește prin a se realiza și în cele din urmă recunoaștem în mod clar caracteristicile noului plan, fiind ajutați de observație.
Montessori a vorbit despre „educația cosmică” în anii 1930 la Londra, denumind astfel proiectul său educativ destinat copiilor de 6-12 ani. Pe atunci nu exista o scindare clară între abordarea pentru grupa de vârstă 3-6 ani și cea pentru 6-12 ani. „Educația cosmică” e un termen ce poate surprinde sau chiar îngrijora. Este, însă, un termen mult mai vechi, Montessori împrumutându-l de la Pitagora. Tales din Milet și ulterior elevul său Pitagora au avut o contribuție remarcabilă în istoria gândirii și a științei. În tradiția antică greacă se considera că destinul nostru era scris și se afla în mâinile zeilor. În „Iliada” oamenii sunt reprezentați ca niște jucării aflate la dispoziția capriciilor zeilor din Panteon. Pentru greci, singura soluție era să-și accepte soarta cu resemnare și onoare. Dar „Odiseea” scoate la iveală un nou erou, pe Ulise, care îi înfruntă pe zei și adesea câștigă datorită inteligenței și vicleniei sale, și nu se bazează doar pe forță. „Odiseea” e un poem care pune în scenă eliberarea oamenilor de sub tutela zeilor. Tales din Milet își imaginează lumea nu ca un haos supus arbitrarului ceresc ci ca un ansamblu organizat (cosmos), guvernat de legi. Pitagora continuă pe aceeași linie încercând, prin folosirea matematicii și a geometriei, să scoată experiența umană din imprevizibil și să înțeleagă legile care guvernează universul. Folosindu-și raționamentul și imaginația, cei doi au încercat să înțeleagă lumea și să o smulgă din amalgamul superstițiilor. Scopul oricărei observații este de a înțelege un fenomen natural pentru a-l putea prevedea și pentru a determina cauzele și consecințele fenomenelor care ne înconjoară. A avea ceastă viziune cosmică asupra universului înseamnă a înțelege că nimic nu se petrece la întâmplare, în mod arbitrar, că de la cel mai mic la cel mai mare toate elementele se supun unor legi pe care le putem înțelege. Acest demers trebuie să-l oferim copiilor. Copilul între 0-6 ani e înconjurat de lucruri pe care nu le înțelege. În jurul lui se întâmplă tot felul de evenimente de care este mai mult sau mai puțin conștient. Mâncarea este în frigider și acesta o menține rece, lumina iese din becuri, mașina merge pe șosea, vaporul pe apă și avioanele zboară. Între 6-12 ani, curiozitatea trezește nevoia de explicații și de înțelegere. De unde vine mâncarea? Cum funcționează frigiderul? Cum se aprind becurile? Cum poate zbura avionul? Rolul nostru este să-i ajutăm pe copii să găsească răspunsuri.
Pentru a ghida copiii în descoperirea legilor universului pornim de la o viziune de ansamblu pentru a intra ulterior în detalii. Explicăm astfel că fiecare parte a întregului își duce la îndeplinire sarcina, își îndeplinește misiunea constrânsă de supunerea față de regulile naturii sale. E important să le oferim copiilor o imagine de ansamblu care să dea sens elementelor izolate studiate anterior. Montessori descrie elementele care alcătuiesc universul vorbind despre „agenți cosmici” care, supunându-se naturii lor, contribuie la binele colectiv. Fiecare participant la această mare operă universală e un agent cosmic care joacă un rol, altfel spus care „lucrează”. Vorbim despre munca aerului, despre munca apei, despre munca plantelor… Apoi intrăm în detalii și atunci când studiem botanica, de exemplu, vorbim despre munca frunzelor, a tulpinilor, a rădăcinilor, a fructelor și a semințelor. Astfel le arătăm copiilor imaginea unei lumi în care fiecare parte contribuie la întreg în acord cu legile universului. Educația cosmică pornește de la o viziune generală către una particulară prin intermediul a 5 povești care stabilesc decorul unei scene grozave: apariția universului, apariția vieții, istoria oamenilor, istoria scrisului, istoria numerelor. Aceste povești nu au rolul de a informa, de a transmite o anumită învățătură ci servesc la stabilirea decorului. Începând cu întregul putem să evidențiem o idee esențială în educația cosmică: cea a legăturilor de interdependență. Fiecare dintre agenții cosmici pe care îi prezentăm în povești își îndeplinește rolul dar nu îl îndeplinește în vid ci în cooperare cu ceilalți. El are nevoie de ceea ce îi oferă ceilalți agenți și el însuși contribuie la întregul ansamblu. Acești agenți cosmici, fie că sunt infimi precum bacteriile, vii precum plantele sau macroscopice precum soarele, lucrează fără să conștientizeze și munca lor împreună e necesară pentru buna funcționare a ansamblului iar toți depind unii de alții, excelenta lor funcționare fiind cea care permite supraviețuirea noastră ca specie.
Este necesar să se înțeleagă noțiunea de interdependență, ideea că toate elementele universului sunt legate unele de altele, că niciunul nu poate exista izolat. Copilul simte, datorită acestor prezentări, că este parte integrantă dintr-un univers interconectat. Ploaia depinde de vântul care aduce aerul încărcat de umiditate. Vântul se deplasează din zonele reci către zone-le calde. Acest mod de distribuire a căldurii depinde de forma pământului și de anotimpuri. Anotimpurile există datorită înclinării axei de rotație a pământului în raport cu planul său de revoluție. Aceste fenomene ar putea fi studiate separat, fără a le lega de ansamblu, dar cu cât copiii au această viziune globală asupra relațiilor de interacțiuni cu atât răspunsurile duc la noi întrebări care, la rândul lor, duc mai departe la descoperirea universului. În privința viețuitoarelor această rețea de interconexiuni pare și mai densă: plantele transformă energia solară în frunzele lor iar aceste frunze servesc drept hrană tuturor animalelor, direct sau indirect, dar planta are nevoie de animale ca să-și transporte semințele și să se înmulțească.
Această viziune care merge de la global către particular arată interconexiunile asupra istoriei umane. Înainte de a ne îndrepta atenția asupra ființelor excepționale care au influențat cursul istoriei, trebuie să-i dezvăluim copilului că aceste interacțiuni dintre oameni au influențat cursul istoriei. Ciclurile și legăturile de interdependență, modul în care oamenii și-au extins rețeaua de întrajutorare de la trib la oraș și la întreaga societate, toate acestea au fost determinante la nivelul unei cetăți. Cu mii de ani înainte de Hristos s-a descoperit existența unor caste și mai specializate – unele se ocupau de olărit, altele de făurirea metalului iar alte caste de științe sau de arte. Chiar dacă legăturile sociale au devenit din ce în ce mai mijlocite, rețeaua de inter-dependență era tot mai extinsă. Cetățeanul roman care aprecia baia caldă din terme fără îndoială nu-l întâlnea niciodată pe sclavul care alimenta încălzirea de sub solul termelor. În lumea noastră modernă, globalizată, cel mai mic obiect a mobilizat eforturile a sute de oameni din toate colțurile lumii. Dacă aprindem lumina, constatăm că plasticul din care e fabricat întrerupătorul provine din Golful Persic, uraniul folosit de centrala nucleară provine din Nigeria, curentul electric circulă prin fire de cupru care provin din Chile, etc. nu doar că sun-tem dependenți de ceilalți oameni care lucrează pentru ca aceste lucruri să funcționeze dar avem și o datorie morală față de toți oamenii din trecut care au făcut ca aceste lucruri să fie posibile. De la descoperirea electricității până la mulajul plasticului, de la inventarea unui bec până la radioactivitate , noi comasăm mii de ani de progres într-un singur gest. Încercăm să le arătăm copiilor această dublă axă: sincronică (ce se întâmplă în acest moment) și diacronică (ce s-a petrecut de-a lungul timpului). În orice moment depindem unii de alții și nu putem face anumite lucruri decât datorită celor care au pavat drumul pentru noi. Așa cum se întâmplă uneori în pedagogia Montessori, scopul și mijloacele se confundă. Această descoperire a universului, a cosmosului devine posibilă prin explorarea sa. Prin experiențele și cercetările sale, copilul își clădește înțelegerea asupra lumii și prin această înțelegere apar întrebări esențiale: „Dacă fiecare lucru are un rol, dacă participă toate plantele, pietrele, stelele, etc. care va fi contribuția mea? Care este rolul umanității și care este rolul meu în cadrul ei?” Dacă prezentăm universul ca pe ceva impozant, inaccesibil și mult prea complex pentru a fi înțeles, riscăm să descurajăm explorarea. Dacă prezentăm o imagine de ansamblu simplificată, fără a-l priva de bogăția sa, îl facem pe copil să-și dorească să arunce o privire mai atentă asupra lucrurilor. Apoi își dă seama că sunt tot mai multe lucruri de explorat și de înțeles. Prezentarea universului ca pe ceva dinamic, în care părțile fac în loc să-l prezentăm ca pe ceva static în care toate lucrurile sunt, îl încurajează pe copil să își aducă propria contribuție. Universul este, așadar, perceput nu ca o simfonie care se ascultă pasiv ci ca un cor în care copilul trebuie să-și facă auzită vocea.
Atitudinea adultului este esențială în pedagogia Montessori. Cu răbdare acesta dă lecții numite „prezentări” în școlile Montessori, al căror format este asemenea unei povești, „povești adevărate” care îl implică pe copil într-o ascultare activă sau participativă. Deși folosim întotdeauna singularul pentru a vorbi de despre pedagogia Montessori, există nume-roase interpretări despre ceea ce constituie „mediul pregătit” ideal. Totuși putem vorbi despre pedagogia Montessori ca despre un ansamblu deoarece există mai multe asemănări decât deosebiri între noile metode Montessori. Pedagogia Montessori reprezintă un model educațional solid, bazat pe principiile dezvoltării naturale, respectului pentru copil și mediului educațional adaptat. Deși nu este lipsită de critici, avantajele sale metodologice și filosofice continuă să influențeze practica educațională globală. Prin punerea în prim-plan a copilului ca subiect activ al învățării, metoda Montessori rămâne relevantă pentru preocupările contemporane privind educația centrată pe elev.
Bibliografie
Poussin, Charlotte, et al., Montessori de la 6 la 12 ani – Învață-mă să gândesc singur, Didactica Publishing House, București, 2021