Textul literar promovează valori, dar uneori, textul şi valorile promovate ne scapă printre degete şi scoate la suprafaţă ceea ce voi numi, în rândurile ce urmează, pseudovaloarea. Într-o lume a valorilor politice europene, trebuie să ne oprim atenţia asupra conceptului de democraţie, iar democraţia presupune valori precum libertatea, dreptatea şi egalitatea, idealuri pentru care oamenii au luptat întotdeauna şi pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează viaţa şi societatea modernă.
Democraţia presupune egalitatea în drepturi a cetăţenilor, a oportunităţilor pe care societatea le oferă, iar o societate dreaptă asigură membrilor ei şanse egale de reuşită, fără privilegii şi discriminări – nici măcar de gen. Textul literar, dincolo de valoarea estetică intrinsecă, rulează şi un set de valori, de concepţii, promovând un pattern preponderent tradiţionalist-patriarhal şi încurajând perpetuarea stereotipurilor de gen.
În acest sens, este necesară o lectură/ re-lectură pertinentă a textului din perspectiva studiilor de gen. Mai mult, se impune o abordare a literaturii printr-un alt ochi critic, cu focalizare pe imaginea femeii/ femininului/ femeiescului în diverse opere şi a modalităţii în care aceasta a fost configurată. Deși diferite structural și conceptual, feminismul și feminitatea își unesc forțele pentru a descoperi acele calități care transformă femeia într-un subiect demn de luat în seamă, și o smulg astfel din linia statică a obiectualului, unde a încremenit până acum.
Dacă feminismul s-a manifestat vehement și a revendicat drepturi considerate vitale, apelând la studii din numeroase domenii, de la mitologie la psihanaliză și sociologie, feminitatea a fost acceptată ca o temă literară, capabilă să dea culoare vieții și să o înfrumusețeze, redând femeii farmecul și vitalitatea. Viziunea asupra femeii a fost în permanență influențată de ideologii și de statutul pe care aceasta l-a avut în societatea vremii, astfel că ideile feministe au pătruns și în literatură, dar factorul estetic a primat, atenuându-le virulența, astfel că ele nu au mai reprezentat un scop în sine.
Ansamblul de trăsături specifice femeii s-a îmbogățit, în conformitate cu unghiul de vedere din care era privit și și-a găsit cea mai frumoasă expresie în personajul feminin, oferind modele, suscitând controverse. Deși are același obiect de studiu, feminismul s-a limitat la dezbateri teoretice, la probleme de ordin moral, social sau politic. El a înglobat tema feminității în structura sa, reinterpretând-o pe temeiuri ideologice, analizând-o uneori chiar prin exemple din sfera literaturii. Feminismul și feminitatea sunt două concepte distincte, care își dispută domeniile ideologiei și literaturii, dar se armonizează grație preocupării comune de a conferi femeii o nouă identitate și un statut vizibil modificat, îmbunătățit.
Educația contemporană cuprinde, în principal, următoarele dimensiuni: educația intelectuală, educația morală, educația profesională, educația estetică și educația fizică. Contribuții importante la formarea personalității au și alte laturi ale educației, dintre care putem menționa: educația civică, educația axiologică, educația religioasă, educația pentru sănătate, educația ecologică etc. Abordată dintr-o perspectivă acţională, educaţia are un caracter teleologic şi axiologic, fiind orientată şi dirijată permanent în funcţie de un sistem de cerinţe, expectanţe sociale denumite generic – finalităţi ale educaţiei.
Finalităţile educaţiei reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educaţiei în vederea realizării activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane conform anumitor valori vizate în proiectarea sistemului şi a procesului de învăţământ (Cristea, S., 1998, p. 167).
Constituindu-se atât punct de sosire al actului educativ, cât şi punct de plecare al acestuia, finalităţile circumscriu modelul de personalitate ce trebuie format şi îmbracă forma idealului, scopurilor şi obiectivelor educaţionale.
În acest context, literatura a participat la construirea imaginii femeii şi a bărbatului, a rolurilor de gen, a percepţiei femeii despre identitatea/ funcţionalitatea sa. Se observă un anumit conservatorism mentalitar şi o oarecare rezistenţă în definirea corectă/ completă a femeii. În viziune masculină, femeia este percepută ca obiect al admirației sau al adorației, ea se metamorfozează în funcție de sentimentele confuze pe care le generează în sufletul bărbaților sau după determinările social-politice, etice și, deși ocupă locul central al ficțiunii, glasul ei nu răzbate până la noi, iar esența ei rămâne o necunoscută, rezolvată comod prin expresii ca „etern/mister feminin”. Astfel, printr-o grilă trans/ interdisciplinară, este obligatorie o regândire a feminității/femeiescului, provocându-i pe elevi la o ieșire din aborbarea tradițională și la o asumare a actului de lectură.
O astfel de temă a necesitat un cadru teoretic complex, valorificarea studiilor de specialitate din diverse domenii: teorie literară, sociologie, critică literară, mitologie, psihanaliză, filosofie, stilistică, didactică. Multidisciplinaritatea acestei perspective a oferit posibilitatea de a determina modul în care se configurează, în textul literar, imaginea femeii, ca proiecţie imaginară sau ca personaj, o „fiinţă de hârtie”, în viziunea lui Roland Barthes, care se naşte şi trăieşte prin cuvânt, reflex ficţional al unor adevăruri existenţiale dificil de descifrat în realitate.
Studiile de gen reprezintă în mod incontestabil unul din domeniile care au suferit cea mai puternică dezvoltare în cercetarea culturală şi socială contemporană. Mult timp neglijată ca subiect al istoriei, dinamica de gen iese din anonimat o dată cu dezvoltarea antroplogiei, istoriei mentalităților şi studiilor de gen, mai atente la cotidian, la privat, la individual. Pornind de la premisa că fiecare societate se defineşte în funcție de ideile pe care le propagă, poziționarea în societate ca bărbat sau femeie este dublată, în mod inevitabil, de un întreg set de aşteptări, identități şi coduri societale. De aceea, indivizii sunt orientați să acționeze în conformitate cu aceste semnificații date: să le accepte, să le adopte, să le respingă sau să le adapteze. Toate acestea pentru a putea să-şi desfăşoare viețile într-o societate aflată în permanentă schimbare. În ciuda faptului că cercetarea feministă în Occident a avansat fulminant în ultimele decenii, în cultura română acest lucru se întâmplă cu precădere doar în aria ştiințelor sociale şi politice; domeniul studiilor literare este încă în faza incipientă.
Trebuie punctat faptul că metodologia studiilor de gen astăzi este doar punctul terminus al lungului şir de tatonări din câmpul teoriei feministe, de multe ori ele însele contradictorii. Traversând un astfel de parcurs nebătătorit de critica tradițională ci, evitat sau, în cel mai bun caz, ignorat, dacă nu chiar persiflat şi negat, cercetătorul în domeniu are o amenințare permanentă asupra capului. Teoria literară feministă ne oferă un punct de plecare în analiza noastră: studiile de gen în literatură pun accent pe construcția identitară a femininului şi masculinului şi anume pe condiționare şi socializare. Aceste formulări sunt tot atâtea metode de evitare a esențialismului, teorie care postulează că ar exista o esență universal valabilă a genului, circumscrisă naturalului, imuabilă. Dimpotrivă, studiile de gen acceptă noțiunea de diversitate, fapt ce implică şi generează abordări critice distincte. Prin urmare, din punct de vedere metodologic, putem oferi ca prim obiectiv specific o analiză culturală a femeiescului si femininului în literatură pentru depistarea construcției identitare a protagoniştilor, pentru recuperarea vocii feminine, a conceptelor, a orizontului de aşteptare, precum şi a valorilor dominante ale femininului şi masculinului în mentalitatea culturii române. Toate acestea sunt considerate relevante pentru depistarea acelor mentalități, prohibiții și stereotipii cu privire la rolurile de gen importate prin discursul literar, în egală măsură cu identificarea modalităților de rezistență la acest discurs. Mai mult, prin observarea stereotipurile de gen rulate în textele literare canonice, s-a căutat o adaptare a discursului românesc la discursul european în care termenii „egalitate”,”diferență”,”democrație” devin un fel de laitmotive. Literatura, ca parte a vieţii cotidiene şi instrument de socializare, angajează şi confirmă un weltanshauung comun, unul construit din stereotipuri, din clişee simplificatoare, în care existenţa raportului de putere dintre femei şi bărbaţi e un semn de normalitate socială. Astfel, opționalul își validează prin regândirea acestor termeni și prin invitația făcută elevilor la o altă grilă de (re)lectură a literaturii.