Limba progresează printr-un proces de unificare teritorială, după cum afirmă pe bună dreptate Mioriţa Baciu Got şi nu numai, prin pierderea unor particularităţi dialectale din lexic şi din fonologie, sub influenţa limbii literare. Paralel, se asistă la o diversitate stilistică a limbii în variante stilistice, sub influenţa factorilor nivelatori ai diferenţelor dialectale, care înlesnesc şi acțiunea de proliferare a limbajului argotic.
1. Argoul – prezentare generală
În lingvistica românească, la fel ca şi în cea străină, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe accepţii ale termenului argou. A fost definit ca ansamblu, dialect, limbaj special, lexic parazit, ramificaţie socială a limbii sau vocabular, care aparţine fie unor clase, categorii sau grupuri situate pe o treaptă inferioară în ierarhia socială, fie unei categorii de vârstă (elevi, studenţi), fie celor care practică o anumită meserie. Aceste opinii demonstrează că argoul este o realitate lingvistică dificil de definit în raport cu caracteristicile şi cu precizarea poziţiei sale în ierarhia stilistică a limbii.
Efectele termenului argotic variază după circumstanţele în care se utilizează. Interlocutorul joacă un rol esenţial în limbajul argotic, implicând dialogul viu, o rivalitate şi o luptă în exprimare. Vorbitorii urmăresc să se impresioneze reciproc, prin utilizarea unor cuvinte cu formă şi cu sens insolit, care provoacă efecte puternice. Înţelegerea semnelor utilizate constituie în argou fundamentul comunicării. Interlocutorul înţelege mesajul aşa cum l-a conceput emiţătorul şi reacţionează corespunzător codului şi corespunzător cu intenţiile transmise.
Argoul este o limbă literară, afirmă criticii de specialitate, creată prin asocieri intuitive, nu este o elaborare de tip conştientizat. Intenţia poate fi conştientă, dar nu şi procesul argotic. Argoul, ca proces, este spontal şi convenţional, dar nu şi conştient. Vorbitorul introduce în conversaţie termenii argotici în mod conştient, iar ei sunt preluaţi de locutori. Creaţia de cuvinte este, uneori, conştientă în argou, unde inovatorul creează termenii argotici cu un anumit scop, iar receptorul este conştient, la rândul său, de noutatea şi de valoarea acestora.
Termenul argotic apare ca o unitate lingvistică pluridimensională, care poate fi analizată sub aspecte variate: sens, formă, nuanţe stilistice, emoţional-expresive, etimologice, circulaţie, frecvenţă, apartenenţă la vocabularul activ sau pasiv.
Referitor la natura lui secretă, opiniile sunt variate. Unii lingvişti optează pentru caracterul secret al argoului, iar alţii îl consideră “un caz psihologic inconştient sau un limbaj mai mult sau mai puţin secret”. Argoul îşi diminuează vizibil caracterul, în condiţiile în care desfiinţarea barierelor sociale conduce la dispariţia unor grupuri şi apariţia altora. Argoul apare pe calea vorbirii într-un anumit cerc de oameni, ca o specializare a limbii înseşi în diferite domenii, având un puternic caracter social, trasătură ce-I anulează artificialitatea.
2. Argoul în lumea tinerilor
Acest subiect va fi mereu controversat si de perpetuă actualitate. Fie că acceptăm, fie că nu, una dintre trăsăturile adolescenţei o constituie existenţa unui limbaj propriu – argoul adolescentului. Român, american, englez sau australian, tânărul se simte, şi chiar este în multe privinţe, altfel decât adultul. Pe orice meridinian al globului pamântesc, el îşi caută un limbaj care să exprime cât mai bine nevoia sa de a nu semăna cu cei maturi.
G. Ivăvescu încadrează geneza argoului şcolăresc în perioada cuprinsă între cea de-a doua jumătate al secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului al XX-lea: “În perioada de după 1878, chiar după 1900 sau 1918, argoul răufăcătorilor, care până atunci se menţinuse separat de graiul celorlalte categorii sociale, îşi varsă unele din materialele sale, ca gagiu ‘individ’, a gini ‘a vedea’, ‘a observa’, nasol ‘urât la înfăţişare’ în limbajul şcolarilor care capătă şi el un caracter argotic: multe din elementele argotice vechi, care continuă a caracteriza, până prin 1948, argoul răufăcătorilor, a fost descoperit de ceercetători între cele două războiaie mondiale, în graiul şcolarilor”.
Şi Iorgu Iordan se ocupă de analizarea argoului şcolar, afirmând că “vârsta fragedă îi ajută să fie nu numai accesibili la orice inivaţie, ci şi apţi la atitudini teatrale: întrebuinţarea expresiilor argotice, indifferent de origine şi semnificaţie, le măguleşte amorul propriu, căci le dă impresia, pe care o iau foarte în serios, că sunt oameni «mari», «în toată firea», prin nimic deosebiţi de ceilalţi”. Constituit ca un amestec de indivizi, mediul şcolăresc este un conglemerat care reflect diversitatea sociolingvistică. Norma argotică întrebuinţată de elevi în conversaţie este caracterizată de unitatea procedeelor de marcare stilistică şi este determinată de conştiinţa apartenenţei la un anumit grup socio-cultural. D. Irimia afirmă referitor la acest lucru următoarele: “Întrebuinţarea termenilor argotici îi dă adolescentului, în general, conştiinţa unei stări de libertate a spiritului, înscriindu-se în refuzul mai amplu al oricărei conversaţii: în îmbăcăminte, comportament, atitudini, gândire, vorbire, îîi accentuează sentimental de individualitate, de personalitate, prin afirmarea unei calităţi foarte dorite acum: «a fi spiritual», îi satisface aceste aspiraţii prin polarizarea atenţiei asupra lui”.
Literatura de specialitate observă că valorile expresive din argoul şcolarilor nu sunt determinate în totalitate de factori psihologici, cum ar fi: fantezia, nonconformismul, necesitatea de identificare cu un anumit grup, ci şi de alte condiţionări obiective sau subiective: dinamica limbii vorbite, caracterul flexionar al limbii române etc. Norma argotică care guvernează unele dintre conversaţiile şcolarilor poate fi definită “ ca o normă stilistică de tip colectiv, cu character deschis şi marcare contextuală“, întrucât adolescenţii au tendinţa de a folosi în vorbire elemente lingvistice de marcare a subiectivităţii. Pentru că elevii nu au o profesie, s-a ajuns la concluzia că parametrii din care se poate stabili categoria socială din care fac parte şcolarii trebuie stabiliţi pe baza venitului părinţilor, a cartierului în care locuiesc şi a prestigiului şcolii pe care o frecventează. S-a demonstrate că inovatorii argoului fac parte din clase sociale inferioare, dar ceea ce este cu adevărat interesant, este că tinerii proveniţi din familii bogate şi care merg la şcoli de mare prestigiu, exploatează mult mai bine resursele limbii, însă preiau majoritatea cuvintelor şi expresiilor argotice de la copiii cu un statut social inferior.
Şcolarii folosesc, în primul rând, abrevieri ale unor cuvinte din comoditate, pentru ca viteza vorbirii să fie mai pronunţată, spre exemplu: diriga ‘dirigintă’, dirig ‘diriginte’, mate ‘matematică’, franca ‘franceza’, tehno ‘educaţie tehnologică’, bac ‘bacalaureat’, bosu mare ‘directorul’, bosu mic ‘directorul adjunct’, profa ‘profesoară’, profu ‘profesor’, bio ‘biologie’, geogra ‘geografie’, info ‘informatică’. Probabil simt şi nevoia unui limbaj “cifrat” şi de aici a apărut faimosul “şase-şase” care dă de veste elevilor că e timpul să înceteze pentru că se apropie cineva.
În al său studiu despre Expresivitatea argoului, Ioan Milică accentuează formele de superlativ folosite de şcolari, la nivel fonetic putând fi identificate “ca modalităţi de exprimare a intensităţii maxime prelungirea duratei unor sunete, dublată de accentul stilistic”. Lungirea duratei de articulare a sunetelor este considerată de Iorgu Iordan “ un procedeu emfatic prin care se realizează instabilitatea semnificaţiei, sub imperiul stărilor affective”. Aici exemplele pot fi numeroase, dar vom oferi doar câteva dintre ele: “ Ce gagiiică!”, “Suuper!”, Taare!”, “Maarfă!” etc. Literatura de specialitate afirmă că la nivel morfologic, un prim mijloc de ilustrare a superlativului rezultă din folosirea unor adjective care în mod obişnuit au altă semnificaţie: tare, mortal, adevărat, bestial, meseriaş, bengos etc. Şi prefixele au un rol important în formarea superlativelor, întâlnind sintagme de genul: supermişto, superselect, megafain, superadevărat etc. Pe lângă aceste forme, nu putem ignora formele superlativului de inferioritate, de exemplu: jaf, nasol, naşpa, panaramă, vrăjeală etc.
Lingviştii afirmă că individualitatea vieţii şcolăreşti este ilustrată, în argoul tinerilor, de circulaţia unor termini prin care se exprimă o serie de noţiuni precum: corigent – corist, septembrist, olimpic, examenul de corigenţă – olimpiadă, septembriadă, repetenţia – reptilă, absenţa nemotivată la ore – a avea o fereastră , a da o gaură, a se da lovit, a duce curca la raze, necunoaşterea lecţiei – tufă de Veneţia, a fi plopist, copiatul – a fila, a se camufla etc.
Utilizarea acestor elemente argotice se asociază adeseori cu intenţia ludică, dar şi cu intenţia de ironizare şi sarcasm. Comunicarea orală este foarte receptivă şi productivă faţă de formaţiile argotice de tipul a drinkui (engl. (to) drink), a şpăgui (< şpagă), dar şi a sherui (engl. (to) share), a upgrada (engl. (to) upgrade), ful (engl.full), cool (engl. cool), best (engl. best), strong (engl. strong) etc., pe care le întîlnim mai ales la categoriile vorbitorilor tineri.
3. Concluzie
În lucrarea de faţă, am încercat să cuprindem măcar o parte din ceea ce înseamnă limbajul şcolarilor, oprindu-ne asupra argourilor folosite de aceştia în majoritatea conversaşiilor pe care le susţin. Putem conchide cu ideea plauzibilă că elevii moderni folosesc aceşti termeni argotici din doriţa de a fi mai “interesanţi”, mai “diferiţi”, mai “maturi”. Termenii sunt preluaţi din diferite domenii şi folosiţi chiar şi în alt context decât cel obişnuit.
Bibliografie
1. Baciu Got, Mioriţa – Argoul românesc. Expresivitate şi abatere de la normă, Editura Corint, Bucureşti, 2006
2. Milică, Ioan – Expresivitatea argoului, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009
3. Ţanu Pohrib, Iuliana – Limbajul tinerilor. Argou/Jorgon, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2010
4. Zafiu, Rodica – Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001