Şcoala este „acel loc unde ne putem asigura prin însuşirea ştiinţelor, fericirea pământească”, după cum spune Mircea Traian Biju în „Mic dicţionar al spiritului uman”. Tot el spune că familia este „o formă de guvernământ în care se comandă şi în care se ascultă”. Am definit două entităţi a căror existenţă se află într-o determinare reciprocă: familia dă şcolii copiii ca aceasta să poată exista, iar şcoala asigură însuşirea ştiinţelor, pregătindu-i pe copii pentru viaţă.
Şi în familie şi în şcoală, elementul asupra căruia se acţionează este copilul. Familia asigură dezvoltarea materială a copilului şi morală cu „cei şapte ani de acasă”, şcoala asigură dezvoltarea intelectuală şi morală la un nivel superior. De aici necesitatea unei strânse legături între şcoală şi familie. Această legătură trebuie să aibă un caracter permanent, nu doar conjunctural. La baza ei să stea sinceritatea si încrederea reciprocă.
Părintele biologic să vadă în profesor părintele spiritual al copilului său iar profesorul să vadă în părinte colaboratorul şi supraveghetorul îndeplinirii de către elev a sarcinilor pe care el le-a luat la şcoală.
Scopul acestei legături este cunoaşterea elevului privind zestrea intelectuală cu care a venit pe lume, precum şi cauzele unor atitudini deviante în cazul în care acestea apar. Profesorul trebuie să afle de la părinte ce preocupări are copilul în familie, condiţiile în care trăieşte, mediul în care se „învârteşte”, relaţiile lui cu alţii, regimul zilnic – cum îsi petrece timpul după ce se întoarce de la şcoală – iar părintele să afle de la profesor dacă elevul frecventează cu regularitate şcoala, cum învaţă, care sunt principalele cerinţe din Regulamentul de ordine interioară al şcolii pe care elevul este dator să-l respecte. Numai aşa cei doi factori pot găsi puncte comune pentru măsurile ce se impun ca activitatea instructiv-educativă atât în şcoală cât şi în afara ei să aibă rezultate pozitive. Căile de realizare a legăturilor sunt multiple: telefonul, şedinţele cu părinţii, consemnările în carnetul elevului, scrisoarea, iar cea mai eficientă rămâne vizita părintelui la şcoală şi a profesorului la domiciliul elevului.
Cele menţionate mai sus cad în primul rând în sarcina profesorului diriginte, dar şi ceilalţi profesori trebuie să ţină seama de ele. De aici o altă necesitate privind strânsa colaborare a dirigintelui cu tot colectivul de profesori care lucrează la clasa lui. Dirigintele, cu catalogul în faţă, să urmărească atent rezultatele la învăţătură pentru fiecare materie, atitudinea elevului faţă de fiecare profesor şi împreună cu acesta şi cu părintele să descopere cauzele succeselor sau insucceselor fiecărui elev în parte. În cazul succeselor, metodele de lucru folosite de cadrul respectiv, atitudinea acestuia faţă de elevi trebuie împărtăşite şi celorlalţi profesori, contribuind astfel la valorificarea experienţei pozitive din şcoală.
Pentru cele relatate s-ar putea să fiu acuzat că îngreunez prea mult munca profesorului în general. Am convingerea însă că profesorii cu vocaţie pentru învăţământ nu se vor simţi niciodată împovăraţi, conştienţi că munca lor este nu numai nobilă ci şi de cea mai mare răspândire în societate. Asta fiindcă activitatea şcolii nu este altceva decât începutul introducerii copilului în viaţa socială. În şcoală, elevul trebuie să-şi formeze şi să-şi descopere propriile comportări în lumea de mâine. Şcoala îl ajută pe elev să înţeleagă că el în viitor va fi în societate şi producător, deci trebuie să se pregătească pentru a şti cum să producă tot mai bine, dar e şi consumator şi deci să ştie cum să-şi asigure această posibilitate.
Şcoala să pregătească elevul dacă nu în egală măsură, cel puţin într-o oarecare măsură pentru viaţă, aşa cum ar trebui să fie, dar mai ales pentru viaţă aşa cum este.
Pentru a performa în munca cu elevii, profesorul trebuie să performeze mai întâi cu el însuşi. De aici necesitatea pregătirii permanente pentru a fi la zi cu ultimele noutăţi în domeniul materiei predate dar şi cu tot ce apare în psihologia şi pedagogia contemporană.
Profesorul american Zig Ziglar consideră că lumea de azi e oarecum negativă, dar în ea putem creşte copii buni. Dascălul să fie conştient de ce doreşte el, dar să ştie şi ce simt cei cărora li se adresează, părinţi sau elevi. În cazul elevilor. să potrivească cererea cu posibilităţile copilului. Să nu-i cerem mai mult decât poate da c-ar fi o mare greşală. Să iubească elevul, să fie exigent cu el dar totdeauna drept, corect, în aprecierile ce le face atât la învăţătură cât şi-n comportament. Nicicând să nu uite că felul nostru de a fi înrâureşte felul de a fi al celui pe care îl instruim şi educăm.
În cazul lumii „negative” amintite mai sus atenţia şcolii în care noi lucrăm – cu preadolescenţii şi cu adolescenţii – cât şi a familiei acestora cred că trebuie îndreptată în mod expres către următoarele aspecte:
- atitudinea elevilor faţă de învăţătură. Profesorii şi părinţii trebuie să ajute pe elevi să înţeleagă că ei învaţă nu pentru note, nici de dragul părinţilor ci pentru viaţă. Elevul de azi e cetăţeanul de mâine cu anumite responsabilităţi în societate.
- să-i ferim pe elevii noştri de pericolul consumului de droguri şi tutun, făcându-i să conștientizeze ce efect dăunător au pentru sănătatea omului.
- la fel de importantă rămâne colaborarea şcoală-familie pentru atenționarea elevilor de liceu asupra pericolului cel prezintă pentru sănătatea lor folosirea excesivă a calculatorului şi a telefonului mobil.
- să nu se neglijeze totala lipsă de interes a majorităţii elevilor pentru citirea unei cărţi. La întrebarea care e ultima carte citită de tine? primeşti răspunsul nonşalant: „De ce să-mi pierd timpul citind când pot găsi totul rapid pe internet? ”… Cu multă răbdare şi tact, profesorul să convingă elevul că niciodată internetul nu poate produce omului plăcerea şi bucuria oferită de paginile citite şi răsfoite când lecturezi o carte. Prin conţinutul ei cartea este un profesor „mut” (Mircea Traian Biju)
- şcoala şi familia să nu rămână indiferente nici faţă de ţinuta corporală şi vestimentară a elevilor. Profesorii şi părinţii au datoria să explice acestora că în lumea civilizată omul trebuie să aibă o ţinută şi un comportament decent, să nu fie frivol. Lumea te apreciază nu după blugii rupţi în genunchi pe care îi porţi sau după tatuajul de pe corp ci după felul cum vorbeşti, după ceea ce şti şi poţi să faci în viaţă.
Ca o concluzie, subliniez că în munca de creştere, de formare şi de educare a copilului atât şcoala cât şi familia trebuie să respecte ceea ce anticul Juvenal spunea într-o satiră a lui: „Maxima debetur puero reverentia” (Cel mai mare respect îl datorăm copilului).
Bibliografie:
1. Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
2. Barbu Marian, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine, Editura Enciclopedia română, Bucureşti, 1973.