Învățarea teoretică sau tradițională este o metodă folosită în educație dintotdeauna, însă eficacitatea ei a început să scadă odată cu apariția noilor tehnologii. Întrucât lumea este într-o continuă mișcare și schimbare, iar elevii au devenit din ce în ce mai curioși și mai energici, metodele tradiționale nu mai pot acoperi nevoia de cunoaștere a lor și nici nu mai prezintă un interes deosebit pentru aceștia. Cu toate acestea, această învățare nu trebuie și nici nu poate fi eliminată definitiv, deoarece poate deveni eficientă atunci când este completată de alte metode care aparțin învățării experiențiale sau când este folosită cu un public adult, care are deja un bagaj de cunoștințe mai mare în spate.
Învățarea experiențială este un concept relativ nou care introduce metode moderne de predare-învățare și care îmbogățește procesul didactic prin frumusețea și diversitatea strategiilor folosite la clasă. Deși ambele sunt apreciate pentru avantajele lor de către experții din educație, consider că nu pot exista separat, ci trebuie folosite una în completarea celeilalte, implicând astfel în activitate și profesorul și elevul în mod egal, dezvoltând creativitatea amândurora și alternând teoria cu practica astfel încât elevul să asimileze ușor și în mod plăcut noi informații sau chiar să le descopere singur, ghidat fiind de profesorul de la clasă.
Pe de o parte, învățarea teoretică este centrată pe folosirea unor metode clasice precum expunerea, conversația, demonstrația, lucrul cu manualul, exercițiul etc și pune în lumină mai mult profesorul, care are rolul principal, defavorizând astfel elevul, care ascultă pasiv și care asimilează informații pe care de cele mai multe ori nu le poate corela cu realitatea. Această metodă favorizează învățarea mecanică și nu dezvoltă gândirea critică a elevului. Acesta preia informațiile așa cum le primește și, în vederea evaluării, încearcă să le reproducă identic pentru obținerea unor rezultate bune. Atunci când informațiile asimilate sunt așezate într-un alt context sau când sunt cerute situații concrete din realitate, elevul întâmpină dificultăți în transpunerea acestor informații în viața cotidiană, întrucât el nu a fost instruit în acest sens. Totodată, învățarea teoretică nu pune accentul pe tratarea diferențiată a elevilor, în funcție de competențele și de stilul lor de învățare.
Astfel, această metodă poate deveni foarte ușor plictisitoare, deoarece elevii buni nu pot evolua foarte mult, iar elevii mai slabi nu au capacitatea să asimileze atâtea informații prin acest tip de învățare.
Pe de altă parte, învățarea experiențială s-a dezvoltat vizibil în ultimii ani, mai ales prin faptul că aceste metode moderne și eficiente au început să fie introduse și în facultate, astfel încât tânărul profesor să-și poată aborda disciplina predată într-un mod mai creativ, să se poată plia pe nevoile actuale ale elevilor și să susțină ore atractive care să pună elevul în centru, să îl încurajeze și să îl formeze în mod armonios.
Învățarea experiențială pune accentul pe experiență și pe practică și încearcă să dezvolte un elev autodidact: încurajează elevul să preia inițiativa, încurajează curiozitatea și dezvoltă setea de cunoaștere a copiilor și îl invită pe elev să se implice activ în procesul didactic, astfel încât să își poată forma anumite deprinderi pe care să le rețină și să le folosească și în alte contexte din viitor. De asemenea, prin învățarea experiențială, elevul își dezvoltă capacitatea de a se autoevalua, de a-și conștientiza propria performanță și de a deveni mai sigur pe cunoștințele acumulate prin propriul efort. Metodele preferate de către profesori și de către copii sunt: jocul, folosirea mijloacelor TIC, proiectul, lucrul în echipă etc.
De-a lungul timpului, am încercat să folosesc ambele stiluri de predare-învățare. Așa cum am menționat și mai sus, susțin ideea că cele două tipuri de învățare nu pot funcționa independent, ci trebuie să se completeze și să se armonizeze astfel încât procesul instructiv-educativ să fie eficient și în favoarea elevului. Metoda tradițională o găsesc eficientă în lecțiile care transmit elevilor noi conținuturi, însă, imediat ce elevii au reușit să asimileze informațiile, este necesară introducerea metodei experiențiale pentru fixarea lor. Acest tip de învățare se pliază foarte bine pe majoritatea disciplinelor, deoarece lecțiile interactive care presupun folosirea tehnologiei, a jocurilor didactice, permit implicarea activă a elevului și accelerează învățarea. Astfel, elevii nu se plictisesc, rețin mai ușor anumite aspecte deoarece le corelează cu realitatea, iar câștigul cel mai mare îl reprezintă faptul că se implică toți, indiferent de nivelul lor, iar astfel se poate urmări un minim de progres la fiecare elev în parte. De asemenea, în contextul actual și în cazul orelor on-line, metoda experiențială este cea care dă cele mai bune rezultate.