Interdisciplinaritate prin jocurile didactice

Principala modalitate de introducere a interdisciplinarităţii în învăţământ o reprezintă regândirea conţinuturilor şi elaborarea planurilor, a programelor şi manualelor şcolare în perspectiva conexiunilor posibile şi necesare sub raport epistemologic şi pedagogic. Acţiunea de promovare a interdisciplinarităţii trebuie să se integreze în contextul sistemului educativ dat. De asemenea, pentru a fi eficientă, trebuie să se asocieze cu alte principii sau inovaţii specifice unui învăţământ modern.

Interdisciplinaritatea este definită ca “interacţiune existentă între două sau mai multe discipline, care să poată să meargă de la simpla comunicare de idei, până la integrarea conceptelor fundamentale privind epistemologia, terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea cercetării”.

Specific vârstelor copilăriei, jocul, în general, are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului, fiind modalitatea cea mai bună de a transmite noi cunoştinţe vizând toate domeniile de activitate, o activitate fizică sau mentală cu sau fără finalitate practică şi căreia i te dedici de bună plăcere.

Jocul rezolvă multe dintre problemele interdisciplinarităţii: creează situaţii de învăţare noi şi neobişnuite, înlesneşte transferul de valori între discipline, favorizează lucrul în echipă şi cooperarea, dispoziţia la dialog, creativitatea.
În activitatea de învăţare  intervin, de multe ori, constrângerea şi teama. Teoria înstrucţiei şi a educaţiei inspirată de psihanaliză a dovedit, din punctul de vedere al eficienţei instrucţiei şi al efectelor secundare educative ale acesteia, că mult mai importantă şi mai eficientă este o activitate lipsită de sancţiuni. Or, jocul este o activitate lipsită de umbrele inhibitoare ale pedepselor. În timpul jocului, elevul se poate regăsi cu plăcere în ceea ce priveşte dorinţele şi plăcerile lui, nevoia de mişcare şi de elaborare. Regăsindu-se în joc, el va participa activ la acesta. În legătură cu valenţele multiple ale jocului, Erich E. Geissler afirma:
Dacă reuşim să îmbrăcăm procesele instructive, în special pe cale cu caracter de exerciţii, în forme de joc, plăcerea funcţională ce acţionează în timpul jocului va crea o nouă formă de interes şi de participare care nu poate ajunge la nivelul cantitativ al unor interese obiective nemijlocite, dar care va fi însă, în orice caz, mult superioară atenţiei realizate prin constrângere, înainte de toate, din cauză că elevul, solicitat de joc, va avea o comportare activă. Ocupaţia respectivă devine pentru el o acţiune ludică, aducătoare de plăcere, determinată, de tendinţa spre repetare ce acţionează în joc.

Jocul didactic interdisciplinar este o activitate care îmbină utilul şi plăcutul şi în care se îmbină sarcini didactice din domenii de cunoaştere diverse – trei-patru discipline într-o structură unitară, axată pe învăţare, în condiţii bune. El reprezintă cea mai accesibilă cale de abordare interdisciplinară, deoarece prin joc se realizează importante sarcini formative care presupun antrenarea operaţiilor gândirii, dezvoltarea spiritului de observaţie, a spiritului de ordine, formarea deprinderilor de lucru corect şi rapid.

Cu toate că jocurile presupun disciplină, impusă prin reguli, este de remarcat faptul că participanţii la joc o consideră naturală, creându-se astfel un echilibru între cerinţele impuse prin reguli şi subordonarea acceptată a jucătorilor.
Jocul, ca prim pas spre cunoaștere, este mijloc de investigaţie, iar şcoala reprezintă pentru copil  lumea  fabuloasă  a activităţii ludice, plină de  învăţăminte, o lume a  basmelor şi povestirilor minunate. Tocmai jocul, prin farmecul  şi puterea sa nebănuită,  permite crearea unei punţi între şcoală şi  viaţă.

Odată integrat în diferite situaţii de învăţare, jocul didactic face ca elevul să fie solicitat la un efort mintal similar celui depus într-o activitate didactică obişnuită, să observe, să interpreteze, să localizeze, să denumească, să explice, să clasifice, să transforme, să compună, să interpreteze; în timpul jocului, elevul efectuează aceste operaţii într-o formă plăcută, mobilizându-şi toate resursele pentru îndeplinirea sarcinii jocului.

Condiţia realizării  demersurilor didactice o prezintă realizarea conexiunilor dintre diferite discipline, utilizarea lor şi în procesul cunoaşterii, în abstractizări şi generalizări. Prin jocurile interdisciplinare, se oferă elevilor o mai bună motivaţie, li se trezeşte dorinţa şi bucuria de participare de fapt la propria lor formare, realizându-se cea mai autentică învăţare, având impresia că se joacă. Astfel, elevul depăşeşte mai uşor sarcinile didactice datorită elementelor de joc care creează motivaţia învăţării, se preîntâmpină monotonia, plictiseala şi creşte capacitatea de aplicare practică a cunoştinţelor.

Îmbinarea armonioasă a acestor  jocuri în cadrul unei lecții asigură participarea afectivă a şcolarilor şi le dezvoltă spiritul de echipă şi de competiţie. Recunoaşterea schimbărilor pe care le reclamă promovarea interdisciplinarităţii, în toate aspectele activităţii şcolare, este de natură să sublinieze însemnătatea pe care o prezintă pentru eficacitatea măsurilor de renovare aplicate, coerenţa cestora destinată să asigure funcţionalitatea optimală a diferitelor laturi ale activităţii şi a componentelor procesului didactic – un principiu de aplicat, o modalitate de gândire şi de acţiune.
Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci, să-i învăţăm să se adapteze.” (Maria Montessori –”Descoperirea copilului”).

Pentru a deveni joc, o activitate didactică trebuie să conțină elemente ludice (explorarea, surpriza, aşteptarea, ghicirea, întrecerea), să provoace, să mențină atenția și interesul, să fie o activitate relaxantă. Copilul își afirmă personalitatea, voința, inteligența, gândirea.

La debutul școlarității activitatea de învățare ocupă rolul esențial, dar o bună parte a activității se redirijează prin joc, care rămâne o preocupare majoră a întregii copilării.
J. Fr. Herbart spunea că „plictiseala este păcatul de moarte al predării”.

Jocul didactic poate fi folosit la toate disciplinele, fie în reactualizarea cunoștințelor predate, asigurându-se și captarea atenției elevilor, fie în însușirea noilor cunoștințe, fie în fixarea și consolidarea acestora sau în verificarea și aprecierea rezultatelor, având ca scop înlăturarea plictiselii și oboselii. Cadrul didactic însuși poate alege și integra jocul potrivit pentru a  permite acumularea cunoștințelor într-o atmosferă plăcută.

Pedagogul american Bruner (1970) consideră că „oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes, într-o formă intelectuală adecvată, orice temă”, dacă se folosesc metode şi procedee adecvate stadiului respectiv de dezvoltare, dacă materia este prezentată „într-o formă mai simplă, astfel încât copilul să poată progresa cu mai multă uşurinţă şi mai temeinic spre o deplină stăpânire a cunoştinţelor”.

În ierarhia metodelor active din învăţământul primar, jocul didactic îşi găseşte locul cu maximă eficienţă, acesta fiind o punte de legătură între joc – ca tip de activitate dominantă în care este integrat copilul în grădiniţă – şi activitatea specifică şcolii – învăţătura.

Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine mai interesat faţă de activitatea ce se desfăşoară, cei timizi devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi şi capătă cu timpul mai multă încredere în capacităţile lor, mai multă siguranţă şi rapiditate în răspunsuri.

Îmbinarea elementului distractiv cu cel instructiv în jocul didactic duce la apariţia unor stări emoţionale complexe. Jocul didactic este atractiv şi eficient numai dacă conţine elemente de surpriză, de comunicare reciprocă între copii, recompense, etc.

Jocul didactic este o activitate impusă/ sugerată. Un psiholog francez aprecia ca element definitoriu pentru jocurile celor mici valoarea – din perspectiva lor de activitate integrală: „Ceea ce caracterizează efectiv jocul celor mici este faptul că, reprezentând întreaga lor activitate, e lipsit de conştiinţa de a fi joc.”(Wallon, 49)

Elementele de joc: descoperirea, ghicirea, simularea, întrecerea, surpriza, aşteptarea vor asigura mobilizarea efortului propriu în descoperirea unor soluţii, în rezolvarea unor probleme, stimulând puterea de investigaţii şi cointeresarea continuă.

Jocurile didactice sunt realizate pentru a deservi procesul instrustiv-educativ, au un conţinut bine diferenţiat pe obiectele de studiu, au ca punct de plecare noţiunile dobândite de elevi la momentul respectiv, iar prin sarcina dată, aceştia sunt puşi în situaţia să elaboreze diverse soluţii de rezolvare, diferite de cele cunoscute, potrivit capacităţilor lor individuale,accentul căzând astfel nu pe rezultatul final cât pe modul de obţinere al lui, pe posibilităţile de stimulare a capacităţilor intelectuale şi afectiv-motivaţionale implicate în desfăşurarea acestora.

Există multe metode prin care copiii pot învăţa ori exersa concepte sau deprinderi. În acest sens, este foarte important demersul pe care cadrul didactic îl poate iniţia în direcţia stimulării interesului copilului pentru cunoaştere, al interesului pentru a căuta informaţia necesară şi pentru a utiliza în cocepte variate, al interesului pentru rezolvarea de probleme prin care planifică şi organizează unele activităţi, jocuri cu acest scop.

În concluzie, activităţile pentru copii trebuie să aibă un caracter spontan, să contribuie la dezvoltarea independenţei în gândire şi acţiune. Jocul este înţelepciune, este o formă de manifestare a personalităţii copilului: exprimă bună dispoziţie şi bucurie, previne apariţia monotoniei şi a plictiselii, facilitând interdisciplinaritatea.

Bibliografie:
1. Chateau, Jean. – Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
2. Crenguţa- Lăcrămioara Oprea, Pedagogie- Alternative metodologice interactive, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003;
3. Piaget, J. Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;
4. Sima, Ioan; Petruţiu, Roxana; Sima, Mihai. Psihopedagogie, vol. I. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.;
5. Verza, Emil; Verza, Florin Emil. Psihologia vârstelor. Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000;
6. WALLON, Philippe, CAMBIER Anne, ENGELHART, Dominique, ,,Psihologia desenului la copil”, Editura Trei, 2008.

Accesări: 430

Articole asemănătoare