Inteligența emoțională la adolescenți (Studiu)

De câte ori asistăm la performanțele copiilor noștri – olimpiade școlare, concursuri tematice sau de cultură generală, medii mari obținute pe disciplinele de învățământ – ne saltă inima de bucurie că au reușit să se dezvolte și să încununeze prin merite deosebite munca depusă, a lor și a mentorilor lor. Nu ne putem abține însă în a reflecta asupra acestor succese școlare: sunt ele un garant al realizărilor ulterioare în plan profesional, sunt ele un indicator de succes al reușitei în cadrul organizațional, familial, sau relațional?

Există situații în care elevii de nota 10 au rămas la aceeași performanță și în afara cadrului teoretic iar alții au eșuat, neputând să facă față aspectelor practice, să folosească șansele neașteptate pe care le-au întâlnit.

Bazându-se pe vasta sa experiență în abordarea complexă a managementului internațional, psihanalizei, psihoterapiei și psihiatriei, Manfred Kets de Vries susține slaba corelație între un scor IQ înalt și reușita în viață, eficiența în decizii, ca și tendința „intelectualizării” și a criticismului la persoanele cu aptitudini intelectuale crescute. (Leadership – Arta și măiestria de a conduce, 2007)

Dar ce-i face pe oameni să reacționeze bine la situațiile practice cu care sunt confruntați în viață? La speciile primitive, centrii olfactivi determinau adaptarea la mediu. Aceștia, situați la nivelul creierului arhaic, reprezintă cele mai vechi surse ale vieții emoționale. Odată cu apariția mamiferelor s-a constituit sistemul limbic, supranumit și creierul emoțional, datorită specificității lui funcționale în învățare și memorare.

Dacă psihologii Robert Sternberg și Edward Torndike au evidențiat supremația inteligenței sociale în raport cu cea academică în evoluția adaptativă personală și profesională, Howard Gardner a reliefat importanța celor două inteligențe personale ( intrapersonală și interpersonală) în același context adaptativ, în ceea ce privește abordarea inteligenței emoționale s-au conturat trei mari direcții: 1. John D. Mayer și Peter Salovey; 2. Reuven Bar-On; 3. Daniel Goleman. ( Creativitate și inteligență emoțională, 2001) Indiferent ce abordare vom parcurge, descoperim aceeași preocupare pentru formarea unei imagini mult mai permisive asupra inteligenței, în special la nivelul necesităților pentru reușită.

Oprindu-ne asupra conceptului de inteligență emoțională, Daniel Goleman a reușit să-l popularizeze în cea mai mare măsură, și prin prisma activității sale de scriitor și jurnalist, alături de competențele academice în domeniul psihologiei neurocognitive.

Definiția fundamentală a inteligenței emoționale a apărut pentru prima dată la Salovey și Mayer și a fost preluată mai apoi în cercetările aprofundate ale lui Goleman.( Inteligența emoțională, 2001). Astfel, conceptul se definește prin prisma celor cinci domenii principale. 1. cunoașterea emoțiilor personale (recunoașterea unui sentiment atunci când el apare); 2. gestionarea emoțiilor (stăpânirea emoțiilor încât să fie cele potrivite); 3. motivarea de sine (punerea emoțiilor în serviciul unui scop); 4. recunoașterea emoțiilor în ceilalți (empatia, fundamentală înțelegerii celorlalți); 5. manevrarea relațiilor (capacitatea de a gestiona emoțiile celorlalți).

Studii numeroase s-au realizat ulterior, înlăturând confuziile și conturându-se din ce în ce mai bine natura științifică a acestui concept. Educarea inteligenței emoționale a fost încă de la început o direcție importantă și a rămas un obiectiv principal al cercetărilor actuale, în România aducându-se contribuții importante prin prisma proiectelor inițiate și coordonate de Mihaela Roco, profesor doctor la Universitatea din București. Toate preocupările în acest domeniu al dezvoltării umane au pus în evidență capacitatea incontestabilă a omului de a învăța și de a-și exersa dimensiunile inteligenței emoționale, așa încât coeficientul de emoționalitate să reușească o creștere semnificativă.

Deși există o bază determinată neuronal a nivelului acestei capacități, plasticitatea creierului ne favorizează învățarea permanentă în sensul reconsiderării și resemnificării propriilor noastre experiențe de viață, a deschiderii de noi perspective în remedierea obiceiurilor și reacțiilor noastre comportamentale. Și revenind la performanțele școlare ale elevilor noștri și șansa lor de a se realiza în viitor, Daniel Goleman face o referire pertinentă în acest sens:

„Până la un punct, orice om are o inteligență cognitivă și una emoțională, prin urmare, aceste portrete se contopesc. Și totuși, dintre cele două, inteligența emoțională adaugă mult mai multe calități care ne determină să fim cu adevărat oameni.”

Constatând dificultatea unor adolescenți în adaptarea școlară dar și în abordarea situațiilor concrete de viață, ne punem acum firesc întrebarea specificității registrului lor emoțional și al cadrului de raportare atitudinală și motivațională. Se știe că în învățare, dincolo de capacitatea cognitivă, importantă, crucială chiar, este disponibilitatea pentru învățare. Încredrerea, curiozitatea, interesul, ambiția, efortul susținut, autocontrolul, comunicarea, implicarea sunt câteva dintre preceptele de bază ale acestui proces. Sunt adolescenții conștienți de valoarea acestor pași ce au o legătură evidentă cu inteligența emoțională, sunt ei capabili să-i urmeze având o dezvoltare afectivă potrivită?

Învățarea emoțională începe din primii ani de viață și se continuă pe toată perioada anilor de școală, urmând să se rafineze pe tot parcursul vieții. Deși contextul în care cresc acum adolescenții este unul diferit de cel în care am crescut noi, ei sunt totuși niște copii aflați într-o călătorie spre maturitate. Haosul vieții cotidiene și amalgamul de contradicții cu care sunt bombardați îi face mai debusolați și uneori chiar copleșiți de evenimentele la care participă, uneori în mod involuntar. Pericolele reale din mediul exterior sunt o adevărată provocare pentru mediul educațional și cel familial, care încearcă prin eforturi susținute să transmită măsura echilibrului în adaptarea lor socială. Acestor conflicte exterioare li se adaugă și cel mai „intim” dintre toate – conflictul identitar. Conform lui Erikson, problema identității este principalul obstacol cu care se confruntă adolescenții în această perioadă a creșterii și dezvoltării lor, transformându-se însă într-o pârghie importantă în devenirea lor constructivă și pozitivă. Identitatea este caracteristica fundamentală, definitorie a adolescenților, cu toate schimbările în plan cognitiv, emoțional și social.

Preocuparea susținută pentru căutarea de sine, afirmarea și confirmarea sinelui, îi face captivi într-o lume a întrebărilor, o lume în care emoțiile se unesc tot mai mult cu propriile gânduri. Experiența afectivă se nuanțează odată cu dezvoltarea altor numeroase experiențe la care participă în mod direct. Hipersensibilitatea emoțională și exagerările încep să se diminueze în căutarea de afecțiune în relația de cuplu. Dragostea apare ca un sentiment de mare intensitate, ca o trăire complexă de atașament absorbant, investită valoric și idealizată. De asemenea, stările afective se temperează și în relațiile cu părinții, când are loc o reorientare către valorile familiei și scade nevoia de opoziție și revendicare. Reevaluarea dihotomică este pregnantă în această perioadă iar capacitatea de unificare a contrariilor crește sub semnul responsabilității.

Dar dincolo de aceste aspecte personale, adolescentul este martorul unor schimbări dramatice sau revoluționare în plan istoric și politic. Tensiunea marilor conflicte internaționale, a descoperirilor științifice, a crizelor economice și de mediu, îl face martorii unei lumi instabile din punct de vedere valoric. Ursula Șchiopu aprecia că „ Există, așadar, o mare cantitate de solicitare emoțională care se consumă între nivelul vieții de fiecare zi și cel al înălțimii potențiale atinse de inteligența și aptitudinile umane din zilele noastre, solicitare ce dă identității și identificării emoționale o coloratură extrem de complicată, disponibilitatea afectivă devine foarte mare și absorbită energetic de problemele complexe ale instruirii și adaptării sociale. ” (Psihologia vârstelor – ciclurile vieții, 1997) Pentru că sunt adolescenți, pe parcursul lor atât de încărcat din punct de vedere informațional dar și în evenimente importante, cu impact pentru dezvoltarea lor, aceștia vor trăi emoții intense, mai ales în momentele grele. Alături de noi, tinerii au o șansă reală dacă știm să le cultivăm această inteligență emoțională, așa încât să nu renunțe în a-și urma visurile și nici să nu pornească pe un drum greșit.

În cartea lor Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților, autorii Maurice Elias, Steven Tobias și Brian Frielander, se adresează părinților, propunându-le un ghid al bunăstării emoționale dar și spirituale. Aceștia consideră că cea mai mare responsabilitate a adolescenților este crearea unei identități pozitive și constructive, iar sprijinul părinților rezidă în oferirea unui climat în care să existe iubire, voie bună, limite și legături. Iubirea înseamnă siguranță, voia bună asigură stimularea creativității și optimismul, limitele traduc obiectivele pe care le au părinții în raport cu familia și în special cu copiii iar legăturile dezvoltă competențele sociale. În același cadru al relațiilor de familie, Mihaela Roco se referă la dezvoltarea abilităților emoționale prin identificarea și diferențierea sentimentelor, posibilitățile de exteriorizare a sentimentelor, dezvoltarea empatiei, descifrarea aspectelor nonverbale, aprecierea capacității de a asculta și a de a fi afirmativi. Autoarea ne propune, de asemenea o serie de modalități prin care să ne educăm și perfecționăm această inteligență emoțională, așa încât să ajungem la un nivel peste medie al coeficientului de emoționalitate. Pentru identificarea și controlul stărilor emoționale negative de genul furie, mânie, depresie, anxietate, ne oferă o serie de metode de conștientizare a mecanismelor, adoptarea unei poziții critice, schimbarea pattern-urilor de gândire negativă, refacere cognitivă, îmbunătățirea comportamntului și atitudinii prin activități recreative, analiza viselor, cultivarea umorului.

În aceeași direcție a clarificării conceptuale, a evaluării nivelului personal, a creșterii interesului pentru dezvoltare a abilităților emoționale, Mihaela Roco ne prezintă o serie de teste, exerciții aplicative, principii și reguli care stau la baza construirii unei atitudini sănătoase față de noi si semenii noștri. După 1990 interesul pentru inteligența emoțională al cercetătorilor dar și al oamenilor preocupați de propria sănătate, dezvoltare și eficiență, a crescut spectaculos. Acest fenomen demonstrează o dată în plus importanța vieții noastre emoționale în toate domeniile de activitate și tipurile de relații pe care le construim, și mai ales diversitatea de soluții care ne stau la dispoziție pentru îmbunătățirea acesteia.

Bibliografie:
Maurice Elias, Steven Tobias și Brian Frielander, Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților, editura Curtea Veche, București, 2003.
Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor – ciclurile vieții, editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Mihaela Roco, Creativitate și inteligență emoțională, edituraPOLIROM, Iași, 2001.
Daniel Goleman, Inteligența emoțională, editura Curtea Veche, București, 2001.
Manfred Kets de Vrie, Leadership – Arta și măiestria de a conduce, editura CODECS, București, 2007.

Accesări: 334

Articole asemănătoare