Relația școală-familie-comunitate, garanția succesului școlar

A educa înseamnă a favoriza înflorirea inclinațiilor pozitive și a reprima inclinațiile negative. A educa înseamnă totodată și a crea trăsături noi care pot înălța nivelul de personalitate al copilului cât și integrarea lui socială.

„Dacă Soarele ar putea să ne învețe cum poate el să lumineze, am putea și noi să luminăm la fel, dacă Luna ar putea să ne spună tot ce vede din înaltul cerului, întunericul nopții s-ar transforma în zi. Dar oamenii, dacă ne-ar spune ei tot ce gândesc, nu am mai avea nevoie de Soare și Lună.” (Vechi proverb persan)

Durkheim a arătat că omul pe care dorește sa-l formeze educația nu este omul așa cum l-a creat natura, ci așa cum îl vrea societatea. În acest context, instituția școlară nu poate face față singură cerințelor multiple ale unui program educațional complex ci are nevoie de o legătură strânsă școală-familie-comunitate.

Altfel spus, familia este mediul socio-cultural în care se naște, crește și se dezvoltă „micul om”, școala este o instituție, „un leagăn al inițierii în tainele cunoașterii (muncă, dăruire, pasiune, abnegație, educație, cultură, bucurie, nostalgie și aduceri – aminte)”, iar comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual și geografic de dezvoltare. Pentru un bun rezultat, acești factori trebuie sa acționeze simultan, corelat, prin împletirea funcțiilor lor, și nu independent, izolat.

Cariera didactică cât și schimbările prin care trece societatea în ansamblul ei, m-au făcut să conștientizez faptul că „parteneriatul educațional ” devine o prioritate în dezvoltarea sistemului educațional. Termenul de parteneriat este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acțiune și un spirit de reciprocitate care le permite să se unească.

Trebuie avut în vedere faptul că membrii implicați au personalități, studii, competențe și experiențe diferite fiind foarte important ca pentru reușita desfășurării parteneriatului toți să se concentreze asupra scopului propus, să manifeste solidaritate, toleranță, flexibilitate și mai ales cunoaștere. Astfel, succesul unui parteneriat nu se evidențiază printr-un portofoliu stufos, semnat și ștampilat de părinți, directori sau cadre didactice ci prin relația activă , de implicare și de o parte și de alta, prin bucurie și tristețe, prin succes și eșec, prin rezultat – dezvoltarea subiectului educației – elevul.

Dacă se realizează cu adevărat un parteneriat, se poate vorbi de o construcție comună de relații, din care cadrele didactice se informează în vederea îmbunatățirii relației școală – familie -comunitate , părinții și comunitatea câștigă experiență și încredere, iar subiectul actului educațional – elevul se dezvoltă armonios și încrezător în forțele proprii. Astfel, activitatea de parteneriat fără factori fundamentali, la care se pot adăuga și alții (instituții culturale, asociații guvernamentale, ONG) nu poate fi încununată de succes.

Bibliografie:
1. Berge, Andre; 1967- Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
2. Drăgan, Ioan; Petroman, Pavel; Mărgineanţu, Dorina; 1992 – Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit, Timişoara;
3. Dumitrescu, Ion; Andrei, Nicolae1978 – În dialog adolescenţii şi adulţii, Editura Albatros, Bucureşti;
4. Radulian, Virgil; 1967 – Profesori şi părinţi, contra insucceselor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
5. Salade, Dumitru; Păun, Emil; Ţurcaş, Margareta; 1981 – Pedagogie, Manual pentru clasa a XI a licee pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
6. Stoian, Mihai, 1968 – Rămân părinţii repetenţi? Dilemele adulţilor, Editura Tineretului, Bucureşti.

Accesări: 121

Articole asemănătoare