Inovația educațională

Educaţia reprezintă un sistem al vieţii sociale sensibil la mesajele viitorului; viitorul fiind acţiunea actuală asupra condiţiilor date, o anume transformare, inovare şi schimbare, a crea premise şi nu a impune soluţii unilaterale. G. Berger anticipa, cu mulţi ani în urmă, că „trăim într-o lume în care, nu va mai fi loc decât de inovatori”.

„A nu inova, adică a apăra ziua de ieri, este mult mai riscant decât a face ziua de mâine.” – Peter Drucker

Societatea contemporană generează inovaţii numeroase şi variate, pe diverse planuri (sociologic, pedagogic, economic, tehnic). Inovaţiile din învăţământ reprezintă un proces deosebit de complex ce presupune dezvoltare, schimbare, reformă, modernizare, perfecţionare.

Inovarea pedagogică este o mişcare de la tradiţie la modernitate, prin introducerea unor schimbări, în scopul creşterii eficienţei procesului de instruire şi formare a personalităţii omului contemporan. Implementarea inovaţiilor în învăţământ se realizează prin reforme educaţionale sau prin introducerea diferitelor schimbări la nivel structural şi funcţional în scopul perfecţionării procesului educaţional.

Procedeele tehnice de aplicare a inovaţiilor sunt:

  • remanierea, care vizează schimbări de structură, ca spre exemplu noua structură a învăţământului liceal şi superior;
  • substituirea, de exemplu, înlocuirea unui manual cu altele mai moderne (manuale alternative);
  • restructurarea, spre exemplu a planului de învăţământ, prin introducerea unor noi discipline (informatica, ecologia);
  • adăugarea, adică introducerea unor elemente noi în învăţământ, a planurilor cadru, a calculatorului ş.a.;
  • eliminarea unor forme învechite cum sunt relaţiile autoritare şi înlocuirea lor cu cele democratice în relaţia profesor-elev.

Inovaţia educaţională este o schimbare cu caracter deliberat şi voluntar, este o operaţie al cărei obiectiv este de a determina instalarea, acceptarea şi utilizarea unei schimbări.

După Lazăr Vlăsceanu, inovaţia în învăţământ se poate realiza prin reforma educaţională şi schimbarea pedagogică. Prima desemnează un tip de inovaţie structurală şi sistematică – sistematică şi structurală, care afectează funcţionarea şi raporturile structurale din întregul sistem de învăţământ, având totodată referinţă intersistemică. A doua formă de realizare urmăreşte „îmbunătăţirea sau modernizarea practicii educaţionale , conform cu obiective predeterminate.” În viziunea autorului, cele două se pot corela în cadrul unui proces de inovare planificat.

Acelaşi autor mai precizează că schimbarea are anvergura reformei „fiindcă propune inovaţii şi redimensionări la nivelul structurii, al combinării metodelor de predare-învăţare şi evaluare”.

Iar inovaţia în educaţie şi învăţământ este o necesitate stringentă şi o premisă a afirmării societăţii educative.

Inovaţia în educaţie şi învăţământ poate fi definită ca o îmbunătăţire măsurabilă, deliberată şi durabilă, produsă ca urmare a instalării, acceptării şi propagării unei schimbări. Ea reprezintă o înnoire intenţionată şi bine fundamentată, sugerată graţie desfăşurării de cercetări pedagogice ştiinţifice. O înnoire dobândeşte statut de inovaţie dacă îndeplineşte următoarele cerinţe:

  • presupune schimbări de fond privind strategiile educaţionale, modificări de atitudini şi mentalităţi;
  • presupune transformări importante şi eficiente pe scară largă şi de durată;
  • presupune modificări substanţiale în proiectarea politicii educaţionale.

Aşadar, inovaţia în învăţământ constă în acceptarea, instalarea şi utilizarea unei/unor schimbări cu efecte pozitive asupra activităţii educaţionale ulterioare. Inovaţiile nu au valoare în sine şi pentru sine, ci numai atunci când se pot „integra şi articula în contextul general al sistemului educaţional, sincronizându-se cu logica acestuia” (M. Bocoş).

Dacă inovaţiile presupun un factor de masă critică, reprezentând gradul de presiune care se exercită în favoarea schimbării, şi un factor de prag critic, respectiv, o anumită investiţie de resurse umane, temporale etc., atunci putem vorbi de următoarele tipuri de inovaţii în şcoală (adaptare după A.M. Huberman):

1. Inovaţii materiale, care vizează mediul educativ şi echipamentul şcolar: sălile de clasă, laboratoarele, cabinetele, mijloacele de învăţământ, manualele, cărţile ş.a.m.d.
2. Inovaţii „de concepţie”, referitoare la modalităţile de proiectare şi organizare a procesului instructiv-educativ, la întregul curriculum şcolar şi la componentele acestuia: conţinutul învăţământului, strategiile de predare şi învăţare, strategiile de evaluare etc.
3. Inovaţii legate de conduita interpersonală, care vizează atât rolurile şi relaţiile dintre cei doi poli/ factori ai binomului educaţional – educatori şi educaţi, cât şi relaţiile stabilite între cadrele didactice (de exemplu, colaborarea pentru realizarea unor cercetări pedagogice, pentru organizarea de cercuri şcolare pe arii curriculare sau cu caracter interdisciplinar, pentru creşterea randamentului şcolar etc.), relaţiile dintre educatori, educaţi şi personalul administrativ ş.a.m.d.

Diferitele tipuri de inovaţii educaţionale se bazează, în primul rând, pe schimbarea concepţiei şi a atitudinii cadrului didactic faţă de problemele care apar în realitatea educaţională. De aceea, se impune ca absolut necesară educarea şi autoeducarea cadrelor didactice în direcţia producerii, acceptării şi introducerii inovaţiilor educaţionale.

Dacă inovaţiile reprezintă orice schimbare în structura şi randamentul sistemului de învăţământ (de la manifestările de suprafaţă, până la restructurările fundamentale), reformele sunt o instituţie unică pentru toate tipurile de inovaţii care proiectează pe o durată mai mare schimbările necesare la toate nivelurile funcţionale ale structurilor. Deosebirea faţă de inovaţiile curente constă în faptul că reformele operează o schimbare de ansamblu în cadrul de desfăşurare a învăţământului, intervin mai rar şi , introduc în interdependenţa lor mai multe inovaţii simultane. Reformele nu pot fi confundate cu inovaţiile, indiferent de intensitatea lor, deoarece ele nu sunt decât un instrument, instituţie socială, cu funcţii specifice.

Conceptul de reformă este un concept complex, care poate fi nuanţat şi analizat din perspectiva diferitelor domenii: istorie, sociologie, filozofie, politologie, economie, drept, ştiinţele educaţiei. Prin dimensiunile şi deschiderile sale multiple, de ordin istoric, sociologic, economic, juridic, reforma are un puternic impact psihologic şi psiho-social. Ea poate fi definită ca acţiune de amploare, care implică modificări majore de structură şi strategie, constituind o opţiune politică.

Aşadar, reforma învăţământului reprezintă o inovare macroeducaţională care acţionează asupra macrosistemului, adică asupra tuturor componentelor structurale şi funcţionale ale învăţământului, vizând restructurarea integrală sau cvasiintegrală a acestora – a obiectivelor, structurilor, conţinuturilor şi strategiilor educaţiei. Astfel, logica reformatoare proiectează o dinamică proprie a inovaţiei educaţionale, pe circuitul unor valori sociale complexe, structurale şi sistematice, pe baza următoarelor schimbări:

  • schimbarea orientării sistemului educaţional;
  • schimbarea structurii sistemului educaţional;
  • schimbarea conţinutului procesului educaţional.

Între cele două forme ale inovaţiei se stabileşte o legătură strânsă, în sensul că reforma învăţământului nu este posibilă în absenţa inovaţiei microeducaţionale relevante, sistematice şi coerente, iar, pe de altă parte,acestea sunt jalonate de liniile generale ale reformei. Pentru perfecţionarea instruirii şi formării şi pentru realizarea reformei învăţământului, este necesar să se elaboreze strategii de difuziune, extindere, generalizare şi implementare a inovaţiilor realizate în anumite „puncte” ale sistemului de învăţământ, întrucât ele nu pot apărea dintr-o dată în întreaga reţea educaţională.

Ca instituţie specializată, reformele asigură un regim uniform inovaţiilor, legea fiind nucleul în jurul căruia întreaga reformă gravitează, sursa care conferă autoritate şi operativitate inovaţiilor.

Strategia reformelor cunoaşte aceeaşi variabilitate ca şi învăţământul însuşi în funcţie de condiţiile în/ şi la care se aplică. Repetabilitatea reformelor educaţionale este explicată de faptul că ele  nu rezolvă în întregime dificultăţile cu care se confruntă sistemul de învăţământ. De aceea, reformele educaţionale nu reprezintă totdeauna o soluţie inovatoare. Pentru a avea această calitate ele trebuie să însoţească transformări adânci, restructurări şi schimbări la nivelul sistemului social global.

În vederea producerii, acceptării, introducerii şi generalizării inovaţiilor educaţionale, se impune realizarea unei pregătiri adecvate, teoretice şi practice, a cadrelor didactice, în cadrul celor două subsisteme de pregătire şi perfecţionare a lor: cel al formării iniţiale şi cel al formării continue.

BIBLIOGRAFIE:
* Cazacu, Aculin: Sociologia educaţiei, Editura Hiperion XXI , Bucureşti, 1992.
* Ionescu, Miron: Inovaţia în educaţie şi în învăţământ, în revista ,,Învăţământul primar” nr.2-3/2003, Editura Miniped, Bucureşti.
* Marin, Stoica: – Pedagogie şi Psihologie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2002.
* Vlăsceanu, Lazăr: Decizie şi inovaţie în învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1979.

 

Articole asemănătoare