Educaţia pentru toţi este conceptul care pune bazele nevoii de incluziune în educaţie, aceasta fiind realizabilă doar dacă se acordă o atenţie adiţională celor marginalizaţi şi vulnerabili cu respectarea dreptului fiecărui copil la educaţie, indiferent de particularităţile sale de dezvoltare şi învăţare.
Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea. (Nelson Mandela)
Educația incluzivă se referă la acea educație oferită tuturor șanse de instruire, o educație pentru toți, atât pentru copiii cu dizabilități sau cu cerințe educative speciale, cât și pentru toți ceilalți. A învăța împreună presupune, în primul rând, a conviețui împreună, adică a învăța să ne acceptăm reciproc, în primul rând și să ne ajutăm.
Educația de tip incluziv este o educaţie de calitate, accesibilă şi care îşi îndeplineşte menirea de a se adresa tuturor copiilor, fără discriminare. Pentru realizarea unei asemenea educații, care se dorește incluzivă, trebuie pornit de la principiul egalității: trebuie să ofermi șanse egale de dezvoltare și afirmare pentru toți copiii, în funcție de abilitățile și nevoile fiecăruia. De aceea este necesar ca fiecare copil să fie valorizat ca individ, să fie promovat și acceptat în comunitatea școlară.
Educaţia pentru toţi desemnează ţelul unei educaţii cu adresabilitate maximă, care surprinde necesitatea adaptării strategiilor şi metodelor în aşa fel încât nici un individ să nu rămână în afara acţiunii educaţionale. Se conturează tot mai mult ideea că fiecare individ reprezintă un izvor de experienţe în învăţare atât pentru propria sa formare, cât şi pentru ceilalţi, ceea ce subliniază ideea că învăţarea este un proces complex ce implică interrelaţii şi experienţe comune ale educatului şi educatorului.
Principalul motiv pentru formarea şi educarea copiilor cu dizabilităţi în școli obișnuite este acela de a spori oportunităţile de învăţare, prin interacţiune cu ceilalţi copii şi de a stimula participarea acestor copii la viaţa comunităţii. „Prin educaţie pentru toţi trebuie să se creeze posibilitatea ca toate fiinţele umane, inclusiv cele cu dizabilităţi, să-şi dezvolte în întregime potenţialul, să aibă contribuţii în societate şi, mai presus de toate, să fie valorizate, datorită diferenţelor lor. În lumea contemporană, alcătuită din diferenţe de toate felurile, nu cei cu dizabilităţi ci marea societate este cea care are nevoie de educaţie specială pentru a deveni o adevărată societate pentru toţi.” (Federico Mayor)
Conceptul de „Educaţie specială” semnifică, în cele mai multe cazuri, „educaţia persoanelor cu cerinţe speciale – CES”, iar într-un sens mai restrâns, „educaţia persoanelor aflate în dificultate”. Aceasta este o formă de educaţie adaptată modului de dezvoltare a copilului.
Copiii care au deficienţe fizice, senzoriale sau intelectuale se pot confrunta cu multa dificultăţi de învăţare şi de participare la activitățile din cadrul clasei, a activităților extracurriculare, dar și la viaţa comunităţii. De exemplu, copii cu dizabilităţi datorită unui accident, sau unor sechele de poliomelită, pentru că nu pot să meargă sau să urce scările, şansa de a participa la viaţa comunităţii sunt foarte puţine. Datorită acestei deficiențe, îi lipseşte încrederea şi încearcă să evite să se joace cu alţi copii. Dacă medical deficienţa respectivă nu se poate vindeca, atunci se poate acţiona în sensul de a schimba mediul pentru copil, astfel încât efectul deficienţei să fie mai puţin evident și să-i aducă o stare de încredere. Multe din efectele deficienţelor se pot reduce în cazul în care copiilor li se oferă şansa de a interacţiona cu colegii şi adulţii din comunitatea căruia îi aparţine, de a participa la viața comunității și de a fi învăţaţi de părinţi şi profesori care să-i ajute să-şi însuşească noi abilităţi. Pe lângă nevoile fizice, copilul mai are şi alte nevoi care sunt vitale pentru dezvoltarea lor emoţională şi mentală: nevoia de a se simţi ocrotit şi în siguranţă, nevoia de interacţiune şi stimulare. Comunicarea, jocul şi afecţiunea sunt esenţiale pentru dezvoltarea fizică, mentală şi emoţională a copilului.
Familiile şi şcoala trebuie să găsească modalităţi de a antrena copii cu cerinţe speciale la activităţi curente din viaţa cotidiană, modalități de a le dezvolta stima de sine și cel mai mult de a le dezvolta încrederea.
Între toate dizabilităţile, cele intelectuale sunt cele mai frecvente. Cauzele acestora pot fi multiple: afecţiuni genetice, intrauterine, la naştere, accidente şi boli, cauze psihosociale. În România, copiii cu dizabilități au acces la diferite forme de educaţie şi pot fi înscrişi, în funcţie de gradul de dizabilitate, în sistemul de învăţământ special sau în învăţământul de masă. În școlile de masă sunt integrați copiii cu deficienţe medii, cu dificultăţi de învăţare şi tulburări de limbaj, cu tulburări socio-afective sau de comportament ,unde pot beneficia de servicii educaţionale de sprijin.
Învăţământul special este parte componentă a sistemului de învățământ românesc și este organizat în funcţie de tipul de deficienţă – mentală, de auz, de văz, motorie şi alte deficienţe asociate. Identificarea tipului de deficienţă şi gradul acesteia intră în competența Comisiei pentru Protecţia Copilului, instituţie aflată în subordinea consiliilor judeţene. (OECD – https://www.oecd.org/countries/romania/38614298.pdf)
Învăţământul special este organizat la toate nivelurile învăţământului preuniversitar, inclusiv în grădiniţe, şcoli generale (clasele Pregătitoare -VIII, nivel primar şi secundar inferior), şcoli de arte şi meserii, licee, şcoli postliceale, centre educaţionale, centre de zi şi centre de pedagogie curativă . Copiii din învăţământul special pot urma curriculumul şcolii de masă, curriculumul şcolii de masă adaptat sau curriculumul şcolii speciale. De asemenea, durata şcolarizării poate să difere.
Profesorii care lucrează cu aceşti copii vor lua măsuri de adaptare a copiilor în clasă, ocupându-se în activitatea de predare-învăţare în mod special de copilul cu astfel de dizabilităţi. Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine educatorul, învățătorul, profesorul, care devin principalii factori de acţiune şi de coordonare a realizării programului pedagogic individual pentru elevi. Aceștia trebuie:
- să elaborareze un program pedagogic individualizat.
- să-şi îmbogăţească pregătirea cu elemente care să-i faciliteze includerea optimă în clasă a acestor copii şi asigurarea de şanse egale pentru aceştia la instrucţie şi educaţie;
- să manifeste interes continuu pentru identificarea, evaluarea şi reprogramarea periodică a conţinuturilor învăţării pentru fiecare copil;
- să coopereze cu ceilalţi membri ai echipei educaţionale, dar şi cu familia;
În procesul de predare-învăţare-evaluare, profesorul poate folosi diverse strategii şi intervenţii utile:
a) Printre cele mai importante sunt crearea climatului afectiv-pozitiv, unde elevul trebuie să se simtă în siguranță;
b) Stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare;
c) La fel de importantă este încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive a colegilor;
d) Creşterea autonomiei personale, încurajarea independenţei;
e) Toate eforturile pe care le face elevul cu CES trebuie încurajate;
f) Sarcinile date trebuie împărţite în etape mai mici astfel încât elevul să le poată realiza;
g) Metodelor şi mijloacelor de învăţare-evaluare trebuie adaptate;
h) Profesorul/ învățătorul trebuie să organizeze activităţi de grup care să stimuleze comunicarea şi relaţionarea interpersonală (jocuri, excursii, activităţi extraşcolare, activităţi sportive, de echipă);
i) Elevii cu CES trebuie sprijiniți emoţional.
Pentru orice elev este important să fie împreună şi poate să colaboreze cu alţi elevi. Cadrele didactice au datoria de a încuraja acest lucru, deoarece experienţa demonstrează că elevii cu cerinţe speciale pot fi izolaţi chiar şi atunci când se află în clase sau în şcoli. Ceilalţi elevi din clasă/ grup trebuie să înţeleagă de ce unii colegi de-ai lor nu pot vorbi, sau se comportă astfel. Diversitatea trebuie recunoscută şi respectată.
Cel mai mare obstacol în faţa incluziunii este atitudinea negativă. Copii nu sunt obişnuiţi cu alţi copii care arată şi se comportă „altfel” decât ei. Părinţii îşi pot face probleme privind „scăderea standardelor” copilului, dacă în clase obişnuite sunt incluşi şi copii cu dizabilităţi sau alte cerinţe speciale. Profesorii sunt cei care deţin instrumentele formării unor atitudini pozitive ale părinţilor, şi ale copiilor, dar şi ale celorlalte cadre didactice.
Concluzionând despre accesul la educație de calitate pentru toți copii, trebuie, pe cât posibil, să îi încurajăm să-și dezvolte laturile pozitive, să își pună în valoare calitățile și să-și folosească ”aripile”. „Nu suntem perfecți, dar avem cel puțin o calitate care ne face deosebiți. Trebuie doar să conștientizăm că o aripă îți permite să zbori, chiar dacă nu poți să bați din palme și nu te împiedică să zâmbești, chiar dacă nu poți face tot ce fac ceilalți.” (https://blog.worldvision.ro/tag/activitati-remediale/)
Dacă un copil este abordat cu respect, atenție, cu responsabilitate şi empatie şi mai ales dacă familia este cooperantă rezultatele pot fi de-a dreptul uimitoare. Cu alte cuvinte, putem spune că educaţia incluzivă este o necesitate a învățământului actual și cadrele didactice, prin implicarea lor, prin dezvoltarea lor profesională pot îmbunătăți calitatea actului educațional.
Bibliografie
1. Radu I., Psihologie şcolară, Editura Ştiinţifică, 1974;
2. Văideanu George, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Polirom, 1988;
3. Vrăjmaş Traian, Şcoala şi educaţia pentru toţi, Editura Miniped, 2004.