Dezvoltarea limbajului se află în relaţie de interdependenţă alături de celelalte caracteristici psihice ale individului, astfel influențând în mare măsură, formarea personalităţii acestuia. Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, determină, la o anumită vârstă, dezorganizarea echilibrului personalităţii.
Depistarea și corectarea tulburărilor de vorbire la școlarul mic este extrem de importantă pentru evoluția viitoare a copilului, atât în plan educațional, cât și pe plan social. La această vârstă corectarea se face relativ ușor, mai ales că deficiența nu este resimțită de copil în aceeași măsura ca și la vârsta adultă.
Tulburarea de limbaj poate constitui un factor stresant, atunci când subiectul nu găseşte înţelegerea necesară faţă de dificultatea sa în vorbire sau când acesta nu întrevede perspectiva corectării ei. În asemenea situaţii, copilul trăieşte emoţii-şoc, stări prelungite şi dureroase, manifestă nesiguranţă nu numai în vorbire, dar şi în alte activităţi; apare surmenajul fizic şi intelectual, care se reflectă în întreaga sa activitate.
În unele forme ale tulburărilor, se poate constata o rămânere în urmă a elevilor, începând chiar din primele clase de şcoală. Ca urmare a unor cauze obiective, manifestarea deficienţei de pronunţie, spre exemplu, atrage după sine apariţia dificultăţilor de scriere. Dacă fenomenul nu se înlătură la timp, decalajul faţă de ceilalţi elevi va creşte treptat, elevul respectiv ajungând să aibă rezultate școlare slabe, mult diminuate față de posibilitățile lui intelectuate. De asemenea, elevul poate avea un randament şcolar mult mai scăzut, datorită unei integrări defectuoase în colectivul de elevi şi a existenţei unor relaţii anormale între familie şi şcoală.
Integrarea copiilor cu deficiențe de limbaj într-un colectiv nepregătit pentru primirea unor astfel de elevi va fi dificilă; foarte repede, elevul va deveni ţinta ironiilor colegilor săi, va fi imitat, va fi izolat de ceilalţi copii, ceea ce va duce, treptat, la o închidere în sine, la slăbirea încrederii în capacităţile proprii. Elevul neintegrat, deşi înzestrat cu posibilităţi intelectuale, va refuza să răspundă la lecţii şi, prin urmare, va fi apreciat ca slab sau foarte slab. Acest fapt va genera conflicte şi tensiuni emoţionale, cu consecinţe imediate asupra activităţii de învăţare. Dacă toate acestea vor fi întreţinute şi de un dezinteres din partea familiei şi de o lipsă de preocupare din partea şcolii, randamentul scăzut al elevului va afecta întreaga sa personalitate.
Dintre tulburările de limbaj des identificate în aceasta perioadă putem enumera: dislalia, dislexia, disgrafia.
Dislalia ca tulburare de pronunţie are frecvenţa cea mai mare între handicapurile de limbaj atât la persoane normale din punct de vedere psihic, cât şi la cei cu deficienţe de intelect şi senzoriale. Multe dintre tulburările de pronunţie dispar odată cu înaintarea în vârstă a persoanei. Dislalia se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.
Dislexia este definită ca dificultatea de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepției auditive, optice și a celei kinestezice, ca semne revelatoare. Dificultățile în însușirea citirii se referă atât la corectitudinea, cât și la modul conștient, coerent și expresiv prin care trebuie să se realizeze cititul.
Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic, fiind caracterizată prin afectarea scrierii de mână, scrierea dezordonată, ilizibilă, nerespectarea formei și mărimii literelor, a spațiului grafic, a spațiului dintre cuvinte, precum și dificultăți în alegerea corectă a cuvintelor.
Disgrafia ca tulburare a limbajului scris și dislexia ca handicap al cititului influenţează pregnant dezvoltarea psihică a copilului şi mai cu seamă, rezultatele la învăţătură. Însuşirea scrisului presupune existenţa unei anumite dezvoltări intelectuale a copilului care să-i permită să stabilească anumite corelaţii între emisia orală a sunetelor şi imaginile lor grafice. Trebuie subliniat faptul că formarea deprinderilor de citit se realizează prin dezvoltarea unui cod lingvistic ce îi permite copilului să perceapă grafemele ca unităţi cu valoare de simbol.
Învățarea citit-scrisului este un proces complex, implicând abilități intelectual-cognitive, motrice și afective, precum și caracteristici de personalitate. Prin urmare, este posibil să apară oscilații ale procesului însușirii limbajului scris, care se pot confunda cu dislexo-disgrafiile. De aceea, diagnosticul poate interveni numai după scurgerea timpului necesar formării deprinderilor de citire-scriere, spre sfârșitul clasei a doua.
Depistarea și corectarea acestor tulburări ar trebui să se realizeze timpuriu de către logopezi, în echipă cu cadrele didactice care predau la clasa în care este integrat copilul și părinții acestuia. În practică, situația este complicată, numărul logopezilor fiind raportat la numărul elevilor din școală. Pe de altă parte, puține școli din mediu rural beneficiază de suportul logopezilor, copiii fiind nevoiți să mergă la diverse centre județene pentru a beneficia de sprijinul acestora.
Doresc să punctez câteva repere utile învățătorului în activitatea cu elevii care prezintă tulburări de limbaj:
- în corectarea dislaliei se parcurg următoarele etape: emiterea sau obţinerea sunetului, consolidarea şi diferenţierea sunetului corectat, automatizarea sunetului corectat şi vorbirea independentă corectă. Aceste etape trebuie să fie urmate cronologic, trecerea la etapa următoare să se efectueze numai atunci când dislalicul execută corect conţinutul etapei respective.
- pentru corectarea disgrafiei se folosesc exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii, exerciţii de educare a auzului fonematic, educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială prin exerciţii, înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea personalităţii logopatului. este necesar ca elevul să-şi conştientizeze greşelile tipice pentru a le corecta prin numeroase şi variante exerciţii. Dacă disgrafia este datorată handicapurilor vorbirii orale, copilul va citi texte în care va semnala literele afectate. Aceste litere vor fi transpunse grafic, apoi se vor scrie şi cuvintele din care fac parte literele deficitare, în scopul de a sesiza relaţia dintre vorbirea orală şi scriere. De asemenea, se vor face exerciţii de copiere, dictare, autodictare şi compunere de cuvinte/ propoziții.
Aşadar, la copiii de vârstă şcolară mică, existenţa handicapurilor de limbaj îi împiedică să se simtă degajaţi şi să-şi exprime gândurile şi ideile pe măsura posibilităţilor lor intelectuale. Aceasta îi face să fie nervoşi, deprimaţi şi să treacă uşor de la o stare afectivă la alta.
A fi înţelegător şi a avea bun-simţ sunt atuuri esenţiale pentru a depăşi dificultăţile de vorbire ale copilului.
Evenimentele copilăriei au o importaţă capitală pentru dezvoltarea armonioasă ulterioară.
Bibliografie
Bîrsanu, T., „Reabilitarea și dezvoltarea copilului deficient”, Ed. Cartea Universitară, București 2005
Bîrsanu, T., „Psihopatologie infantilă și metode de corecție”, Ed. Argument, București 2009
Sima, I. „Psihopedagogie specială, vol.III, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
Vrăsmaş, E. , Stănică, C. „Terapia tulburărilor de limbaj”, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti,1997