În ultimii ani, întrebarea nu mai este dacă folosim tehnologia în educație, ci cum o facem astfel încât să sprijinim, și nu să înlocuim, relația vie dintre copil și învățător. Elevii de clasa pregătitoare vin în școală cu o familiaritate evidentă față de telefoane, tablete, jocuri și aplicații. Pentru ei, mediul digital nu este „ceva special”, ci parte firească din viața de zi cu zi. În acest context, aplicațiile educaționale digitale par soluția ideală pentru a face învățarea mai atractivă și pentru a crește motivația școlarului mic.
În același timp, experiența de la clasă și literatura de specialitate ne atenționează asupra unor riscuri: supra-stimulare, dificultăți de concentrare, dependență de ecran, comunicare tot mai mult mediată de tehnologie și tot mai puțin față în față. Rolul nostru, ca profesori, nu este să „îmbrăcăm” orice conținut în digital, ci să cântărim cu grijă când, cât și pentru ce folosim aplicațiile educaționale.
Articolul Marianei Elena Doman, „Impactul utilizării aplicațiilor educaționale digitale asupra elevilor de clasa pregătitoare” (2024), aduce date importante în această discuție. Autoarea a aplicat un chestionar online unui număr de 91 de cadre didactice care au predat la clasa pregătitoare, din medii diferite (urban/rural, stat/privat), urmărind modul în care acestea percep efectele aplicațiilor digitale asupra motivației și performanței elevilor.
Rezultatele sunt clare: aproximativ 87% dintre respondenți consideră că motivația de învățare crește „în mare măsură” atunci când, la clasă, se utilizează aplicații educaționale digitale. Aproximativ 78% apreciază că performanța școlară a elevilor s-a îmbunătățit acolo unde tehnologia a fost integrată consecvent în lecții (Doman, 2024). Profesorii observă copii mai implicați, mai curioși, mai dispuși să încerce, să revină asupra sarcinii și să lucreze în echipă.
Interesant este și faptul că diferențele de progres se văd mai ales între disciplinele unde se folosesc frecvent aplicații digitale și cele abordate aproape exclusiv prin metode tradiționale. Nu înseamnă că metodele clasice și-au pierdut valoarea, ci că, acolo unde tehnologia este bine aleasă, ea devine un accelerator al învățării. Pentru elevul de 6–7 ani, elementul ludic, interactivitatea, feedbackul imediat contează enorm.
Dincolo de note și rezultate la teste, cadrele didactice intervievate remarcă formarea unor abilități de învățare pe termen lung: organizarea, perseverența, încrederea în propriile forțe, capacitatea de a primi feedback și de a încerca din nou. Aceste efecte sunt în linie cu cercetările internaționale privind învățarea bazată pe joc digital, care arată că jocurile educative bine concepute pot crește motivația și pot reduce anxietatea legată de evaluare.
Totuși, studiul ne invită să fim lucizi. Aplicațiile educaționale pot fi un aliat, nu un scop în sine. Alegerea unei aplicații ar trebui să pornească de la obiectivele lecției: „Ce anume vreau să învețe elevii?” și abia apoi „Ce instrument digital mă ajută cel mai bine să ajung acolo?”. Un joc digital potrivit poate fi excelent pentru recapitularea literelor sau a numerelor, dar nu poate înlocui exersarea scrisului de mână, lucrul cu material concret, dialogul direct cu învățătorul.
Un scenariu echilibrat pentru clasa pregătitoare poate arăta astfel: pornim de la o discuție frontală și de la materiale reale (imagini mari, obiecte, jetoane), introducem o secvență scurtă digitală (poveste interactivă, joc de asociere, quiz), apoi revenim la activități practice individuale sau pe grupuri și încheiem cu un moment de reflecție, în care copiii spun, cu cuvintele lor, ce au învățat. În acest fel, aplicația este o piesă într-un ansamblu coerent, nu întreaga lecție.
Studiul subliniază și rolul esențial al părinților. Chiar dacă la școală aplicațiile sunt atent selectate și utilizate cu moderație, rutina zilnică de acasă poate amplifica sau diminua efectele pozitive. De aceea, mesajul către familie trebuie să fie echilibrat: tehnologia poate susține învățarea, dar are nevoie de limite clare – timp de ecran adaptat vârstei, conținut adecvat, alternanță între activități digitale și joc liber în aer liber.
Nu în ultimul rând, rezultatele cercetării trimit la nevoia de formare continuă a cadrelor didactice în domeniul pedagogiei digitale. A ști „butonul” nu este suficient. Profesorul are nevoie de competențe de proiectare a scenariilor de învățare, de evaluare digitală, de creare de resurse și de gestionare a siguranței online. Așa cum arată Ceobanu, Cucoș, Istrate și Pânișoară (2022), profesorul competent digital este cel care reușește să îmbine cunoașterea conținutului, cunoașterea pedagogică și cunoașterea tehnologică, transformând tehnologia în mediu și resursă, nu în spectacol.
În concluzie, datele prezentate de Doman (2024) confirmă ceea ce mulți profesori simt deja la clasă: aplicațiile educaționale digitale, folosite cu măsură și cu sens pedagogic, pot crește motivația și pot susține performanța elevilor de clasa pregătitoare. Tehnologia nu ne scutește de gândire, ci ne obligă să fim și mai atenți la nevoile copilului. Nu orice aplicație e potrivită, nu oricând și nu oricum. Dar o aplicație bine aleasă, așezată în locul potrivit al lecției, poate transforma o oră obișnuită într-o experiență de învățare pe care copilul o ține minte cu bucurie.
Bibliografie
Doman, M.E. (2024). Impactul utilizării aplicațiilor educaționale digitale asupra elevilor de clasa pregătitoare. Revista de Pedagogie Digitală, 3(1) 15-23. București: Institutul pentru Educație. https://doi.org/10.61071/RPD.2493
Ceobanu, C., Cucoș, C., Istrate, O., & Pânișoară, I.-O. (2022). Educația digitală. Iași: Polirom