Formarea abilităților de comunicare la copiii cu C.E.S.

Indiferent de forma de organizare a învăţământului special, în şcoli speciale de sine stătătoare sau în sistem integrat, dezvoltarea vocabularului constituie un obiectiv esenţial, reclamând o orientare metodică specifică.

Pentru a asigura progresul în însuşirea lexicului elevilor, sunt necesare programe adaptate, cu obiective bine precizate şi metode judicios selectate, în funcţie de caracteristicile psihologice ale elevilor cu care lucrăm.
Spre exemplu, în cadrul lecturilor, vocabularul se poate îmbunătăţi prin contactul nemijlocit al elevului cu textul literar. În vederea asigurării urmăririi conştiente a textelor literare de către elevi, aceştia trebuie să înţeleagă sensul fiecărui cuvânt, sintagme, propoziţii sau fraze.

Astfel, în cazul citirii şi comentării unui text care abundă în termeni noi, explicarea acestora trebuie făcută în cadrul unei discuţii pregătitoare, astfel încât, la citirea model, elevii să fie capabili să înţeleagă textul. Dimpotrivă, în situaţiile în care în text apar doar cvâteva cuvinte noi, explicarea acestora se poate face, fie după citirea model de către defectolog, fie la reluarea lecturii în fragmente.

În practică, se folosesc mai  multe metode şi mijloace de a-i face pe copii să înţeleagă semnificaţia unui cuvânt necunoscut sau a unuia cunoscut, de tip etichetă verbală, care se desfăşoară în etape, de la simplu la complex.

Aceste procedee sunt specifice activităţii cu elevii cu C.E.S. în primele clase de şcoală, I şi a-II-a. Când acumulează un volum mai mare de cunoştinţe şi se amplifică dezvolatarea sa intelectuală, se poate trece la folosirea unor procedee mai complexe, care fac apel, în mai mare măsură la planul verbal. Aceste procedee constau în:
a) folosirea sinonimelor pentru lămurirea unui cuvânt necunoscut;
b) folosirea antonimelor, care duc la o mai bună clasificare a cuvântului nou şi, în acelaşi timp, poate conduce la însuşirea  de cuvinte necunoscute în pereche;
c) întrebuinţarea perifrazei, situaţie în care cuvântul nou este explicat prin intermediul unui grup de cuvinte cunoscute;
d) introducerea cuvântului necunoscut într-o propoziţie formată din cuvinte faliare, în care acesta îşi prezizează în acest mod conţinutul;
e) utilizarea convorbirii constituie o metodă mai evoluată pentru activizarea vocabularului, în care se pretinde elevilor să răsoundă mai explicit, în propoziţii dezvoltate, evitând răspunsurile stereotipe, de tipul afirmaţiilor, negaţiilor sau interjecţiilor monisilabice;
f) folosirea povestirilor reprezintă un model de vorbire corectă şi expresivă, care stimulează interesul copiilor şi dorinţa acestora de a povesti şi repovesti textul respectiv;
g) utilizarea de ilustraţii, prin reproducerea pe bază de poze, desene, diafilme, asigură posibilitatea îţelegerii într-un context mai larg şi cincret, semnificaţie cuvintelor necunoscute.

Bibliografie:
1. Dinu M.: “Comunicarea”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
2. Popovici Doru-Vlad: “Dezvoltarea comunicării la copii cu deficienţe mintale”, Editura Pro Humanitas, Bucureşti, 2004.

Accesări: 224

Articole asemănătoare