Fenomenul literar englez în secolul al XVIII-lea și conceptul de frumusețe

Era Romantică a schimbat modul de gândire şi de exprimare a ideilor susţinute de romantici, fapt care va dăinui şi în următorii ani, după apariţia curentelor literare viitoare. Romantismul şi-a pus amprenta supra numeroaselor domenii de cercetare, dar şi asupra individualităţii Omului. Este un fenomen care încă are importante subiecte şi ipoteze de analizat şi care încă îşi face simţită prezenţa.

După cum vom vedea în continuare, la autorii romatici amintiţi, vom avea în vedere dimensiunea frumosului din cadrul operei lor, felul în care acesta era exprimat, pentru că tocmai acest concept este punctul de referinţă al fenomenului literar romantic. Modul de abordare este diferit şi în acelaşi timp există şi un punct comun în ceea ce priveşte realizarea scrierilor romantice, Platon afirmând “ înainte de toate, această frumuseţe este veşnică, nu este supusă naşterii şi pieirii, nu sporeşte şi nu se împuţinează” (138).

Observăm o utilizare tot mai obsesivă a cuvântului “intuiţie’, atunci când ne referim la scrierile autorilor romantici. Asta  pentru că, între acest concept şi cel de frumuseţe, există o strânsă legătură. Prin intermediul intuiţiei, poetul reuşeşte să scoată la suprafaţă cele mai profunde aspecte interioare care dau naştere unor descrieri sublime, frumosul devenind motiv de celebrare a creaţiei artistice. La romantici, acest concept era însoţit de o subiectivitate aparte, care lăsa cititorul să îşi imagineze creaţia prin propriii ochi.

În acelaşi mod, ne vom axa şi pe conexiunea dintre meditaţia autorului şi conceptul de frumuseţe. Locul unde plasează autorul romantic acţiunea, este unul specific lirismului romantic, un loc favorabil creaţiei, un loc unde toate elementele depsre care s-a discutat, formează un cadru idilic.

De cele mai multe ori, vom observa o raportare la frumos, prin antiteză cu urâtul. Acest lucru este posibil la romantici, deoarece ei nu vedeau în urât opusul frumosului, ci o modalitate de a scoate în evidenţă un sistem unitar din care se desprinde ideea pe care doreau să o prezinte cât mai elocvent, ei apelând la orice metodă de exprimare a Eului interior. Foloseau adesea asocieri contrastive, de tipul frumos/urât, finit/infinit, bun/rău etc.

În perioada romantică, frumosul reprezenta bunul gust, setea de cunoaştere şi de libertate, aşa cum se va observa şi în continuare.
Abordarea frumosului ca sentiment pe care îl trezesc în noi scrierile romantice va reprezenta un moment de cumpănă în anii care vor preceda epoca romantică, ne referim aici la apariţia modernismului, deoarece cultura modernă va aborda un alt stil, acela al esteticii urâtului sau dandysmul.

De fapt, la romantici, frumosul însemna cunoaştere, însemna exprimarea inteligenţei, însemna armonizarea cu forţa divinităţii. Operele autorilor romantici au reprezentat surse de inspiraţie în artă, în pictură, creatorii operelor în imagini încercând să redea cât mai expresiv ceea ce poeţii au exprimat în cuvinte. Este vorba de prerafaeliţi, care îşi alegeau temele din domenii variate, cum ar fi: literatura, mitologia, domeniul social din biblie sau chiar din natură, însă întotdeauna fiind prezentă şi imaginaţia lor bogată. Romantismul englez a reprezentat un fel de start în drumul spre modernitate, spre un nou sens al esteticii.  După cum am mai spus, romantismul în Anglia a reprezentat o perioadă de înflorire literară şi nu numai, însă, acest lucru constituie obiectul cercetării noastre şi anume, frumosul în literatura engleză.

În prima etapă a cercetării noastre, vom face o analiză a marilor romantici englezi, după care ne vom opri asupra unuia dintre mai marii romantismului englez şi anume Lordul Byron. Puntea de legătură între perioada Iluminismului şi ce a Romantismului, au reprezentat-o scrierile lui William Godwin, care poate fi considerat ca făcând parte din prima periodă a Romantismului englez, continuând cu “Poeţii lacului”, din care au făcut parte Wordsworth, Coleridge şi Southey şi nu în ultimul rând, a doua generaţie de poeţi romantici, din care amintim pe Byron, Shelley şi Keats.

Poeţii lacurilor, despre care aminteam mai sus, sunt cei care au descris frumuseţea peisajelor Ţinuturilor Lacurilor, zonă în care au locuit. Frumuseţea acestor locuri i-a atras, atât datorită peisajelor mirifice, cât şi datorită faptului că zons era oarecum neatinsă de dezvoltarea industrială, care avea loc în acea perioadă şi încă păstra simplitatea şi tradiţiile patriarhale.

Cei trei autori erau păstrători ai tradiţiilor şi respingeau societatea burgheză, în special Wordsworth, care în operele sale, nutrea simpatia faţă de simplitatea oamenilor. În operele lui regăsim un număr mare de figuri de stil, de comparaţii, cu ajutorul cărora a reuşit să creeze tablouri idilice din natură, cu un puternic caracter sentimentalist.
Poeziile sale reprezintă expresia sentimentelor, prin intermediul asocierilor simpliste şi în acelaşi timp foarte expresive, de o frumuseţe grăitoare. La Wordsworth, întâlnim un număr mare de balade lirice, care au luat naştere în urma colaborării cu Coleridge şi anume “Balade lirice” (Lyrical Ballads) şi care au dus la o manifestare aparte a Romantismului englez. În operele sale, realul şi irealul capătă o dimensiune aparte, se contopesc, frumuseţea şi misterul vieţii fiind expuse printr-un farmec mistic şi spirtual.

La Wordsworth, frumuseţea vine din lucruri mărunte, din simplitatea şi utilizarea unui limbaj viu al poporului şi nicidecum prin folosirea mijloacelor stilistice şi a şabloanelor specifice sec. al XVIII-lea. Cu tote acestea, a existat şi o atitudine din partea criticilor vremii, în “Idiotul” (The Idiot Boy), autorul ridicând la rang înalt nebunia şi blamând principiile lumii sufleteşti.

Supranaturalul şi iraţionalul, capătă la Wordsworth o atitudine extremă, în operele sale manifestând un puternic aspect ireal, el văzând peste tot în natură manifestarea unor forţe supranaturale. Frumuseţea naturii şi misterul vieţii, reprezintă pentru autor principalele teme în operele sale. Poezia sa este strâns legată de trăirile sale din copilărie, de unde şi dezvoltarea iubirii sale pentru natură, care s-a concretizat atât din frumuseţea naturii, cât şi din temerile sale.

Pe lângă baladele lirice, Wordsworth a scris şi o serie de sonete în care trece de la lirismul natural la cel politic şi care elogiază lupta penru libertate şi independenţă nţională. Frumuseţea artistică la Wordsworth este una aparte, care a adus o emoţie şi o tehnică meditativă specifică romanticilor şi care, cu siguranţă, a avut o influenţă majoră aspra poeziei romantice engleze.

La baza poeziei lui Wordsworth se află o frumuseţe divină, o frumseţe biblică, a trăirilor adânci, sufleteşti şi care este percepută de către cititor ca reprezentând elementul de bază al Romantismului englez. Imginaţia reprezenta la romanticul englez, modul de exprimare a frumuseţii naturale, reprezenta conceptul definitoriu al curentului literar amintit.

Dacă ne raportăm la poezia intuitivă, natura este prezentată sub forma unui cadru simplist, familiar, unde sufletul se regăseşte şi dă naştere unor stări cu adevărat profunde. Poemele sale au reprezentat o deschidere de drum pentru generaţiile următoare de poeţi. Wordsworth a împărtăşit un stil uşor de înţeles, simplist, în care amintirile copilăriei revin în mintea adultului şi unde cu ajutorul metaforelor iau naştere anumite imagini în care sunt prezentate peisaje naturale.

În poezia sa întâlnim şi gânduri legate de gloria veacului trecut, cu referiri istorice, cum este în cazul poemului “Londra, 1802”(London, 1802), în care autorul invocă spiritul poetului decedat John Milton, să înveţe lumea modernă să ducă o viaţă mai bună decât cea pe care o experimentase.

Wordsworth considera că natura este cea care duce la o bună funcţionare a minţii umane, el afirmând, ori de câte ori avea ocazia, că atât spiritul cât şi factorul social, îşi găsesc dezvoltarea prin uniunea cu natura. Oamenii simpli îşi păstrează puritatea, frumuseţea, sensibilitatea şi spiritul nobil, deoarece convieţuiau în natură, în timp ce aceia care se îndepărtau şi aderau la spiritul progresist, îşi pierdeau aceste calităţi.

Revenind la tema copilăriei, prezentată în poemele lui Wordsworth, trebuie subliniat faptul că acesta insistă asupra percepţiei frumuseţii naturale, sub forma unor fenomene naturale, cum ar fi: un curcubeu, o floare, în contrast cu angoasa, frica, care se resimte atunci când atmosfera este una neprielnică, încordată. Acest lucru este valabil nu doar în cazul copiilor, ci şi în cazul adulţilor şi în acelaşi timp este valabil şi în viaţa de zi cu zi a tuturor, nu doar în poezia lui Wordsworth.

Prin intermediul viziunii, motiv care se regăseşte în operele lui Wordsworth, personajele sale cunosc frumuseţea sub diferite forme, pe care mai târziu, în momente mai puţin plăcute, le transformă în amintiri, care trăiesc în cititor sentimente de exaltare poetică. Ceea ce vede ochiul se transformă în frumos, la vremuri de răstrişte.
Descrieri detaliate îşi găsesc locul în poemele lui Wordsworth, descrieri ale cerului, ale norilor, descrieri amănunţite care sunt realizate din punct de vedere stilitic, la un nivel foarte profund şi elevat.

Pe măsură ce copilul din noi creşte, devine matur, spiritul de observaţie se diminuează şi renaşte din amintirile frumose, trăite în trecut. Aşadar, memoria este puntea de legătură între copilărie şi maturitate, prin interediul ei frumuseţea şi puritatea trecând într-o altă dimensiune, dar păstrând conexiunea dintre individ şi frumuseţea naturală.

În descrierea frumuseţii naturale, Wordsworth foloseşte o tehnică specifică, natura fiind personificată, iar umanitatea capătă alte valenţe, unele “naturale”. Acest mod de comutare a identităţii, de interschimbabilitate, se realizează prin utilizarea unor metafore comune celor două planuri, al naturii şi al umanităţii, ele practic fiind concepute ca unul singur, de unde şi ideea de comuniune a omului cu natura.

Un alt autor romantic englez care face parte din gruparea intitulată “Poeţii Lacului”, este Coleridge. Acesta, spre deosebire de Wordsworth, despre care am discutat mai sus şi despre care am văzut că trata scrierile sale foarte amănunţit, chiar metodic am putea spune şi foarte static, Coleridge era o fire zbuciumată, care se afla într-o continuă mişcare artistică.

Acest lucru ne duce cu gândul la un adevărat poet romantic, pentru că tocmai această agitaţie şi acest zbucium interior, caracteriza romantismul pur, autentic. Din punctul de vedere al viziunii sale artistice, Coleridge a scris despre tot ceea ce însemna neobişnuit, în sensul romantic, frumuseţea versurilor sale epatând din modul în care asocia structurile contrastive. De exemplu, în “Balada bătrânului marinar”(The Rime of the Ancient Mariner),Coleridge asociază marea ca fiind “când liniştită şi tăcută, când furtunoasă şi sumbră”(212).

Aici, realul se contopeşte cu imaginarul, cu fantasticul, tabloul creat având adevărate însuşiri romantice, de o frumuseţe sublimă. Coleridge reuşea să pătrundă în spiritul personajelor sale, dând naştere unor adevărate tablouri artistice, care sunt percepute de către cititor, ca reale interpretări poetice. Versul capătă noi sensuri la Coleridge, o muzicalitate aparte plină de bogăţie şi de ritmicitate. Cu toate acestea, spre deosebire de Wordsworth, care a descris viaţa şi simplitatea oamenilor, la Coleridge întâlnim o serie de elemente simboliste, care creează ideea de idealism, de fantezie şi nu de realitate ca la autorul citat anterior.

Operele sale neterminte, cum este cazul scrierii “Hanul Kubla”(Kubla Khan), a fost realizată sub incidenţa unui vis lucid şi care din păcate nu a mai avut niciun final, autorul fiind întrerupt, nemaireuşind să-şi regăseasă starea care a dus la viziunea creatoare.

Coleridge face distincţia între alegorie şi simbol, cum de altfel distinge şi imaginaţia de fantezie. În timp ce Wordsworth era, după um am mai spus, poetul care celebra natura, puritatea şi frumuseţea copilăriei, Coleridge punea accent pe imaginaţie şi pe modul în care aceasta percepea legătura între minte şi natură, dar ca entităţi de sine stătătoare, neexistând acea comuniune de care amintea Wordsworth în poemele sale. Coleridge avea darul de a crea imagini pline de fantezie şi mister, prin intermediul unui spirit foarte bine dezvoltat.

Chiar dacă Wordsworth a reprezentat baza romantismului primei generaţii la care ne referim, importanţa lui Coleridge este una de luat în seamă, opera sa inspirând opera lui Shelley, despre care urmează să vorbim. Coleridge prezintă nu doar emoţia nelipsită din operele romanticilor, ci şi implicaţiil filosofice şi intelectuale specifice ideilor susţinute în poemele sale.

El crea poveşti extraordinar de bizare, pline de fantezie şi de magie, ca un adevărat poet al irealului. Coleridge foloseşte în poeziile sale o varietate de teme şi motive care reuşesc să transpună cititorul într-o lume dincolo de spaţiu şi timp. Prin intermediul imaginaţiei, autorul plimbă cititorul într-o lume pe care fizic nu ar putea-o realiza şi totul se schimbă într-un mod perfect, demn de o frumuseţe cu adevărat poetică, frumuseţe căreia Coleridge îi acordă un loc aparte ca şi ceilalţi poeţi romantici.

Southey este cel de-al treilea poet care face parte din “Şcoala lacurilor”, care s-a arătat interesat de mişcarea radicalistă, devenind în prealabil un susţinător al Revoluţiei Franceze, apoi producându-se o schimbare radicală în gândirea sa, începe să respingă, să renege Revoluţia, ajungând în cele in urmă, să susţină reacţia politică a oamenilor.

Aceste contradicţii ale gândirii sale, au fost transpuse în versuri care au dus la apariţia unei drame, “What Tyler”, în care vorbeşte despre răscoala ţăranilor din 1381. În operele sale, regăsim orientarea sa politică, fapt ce l-a pus pe autor într-o lumină nu tocmai favorabilă. Pe lângă opere cu caracter politic, Southey a scris şi o serie de poeme lirico-epice, dar şi balade în care elementele fantastice capătă dimensiuni aparte, apreciate de romantici.

A doua perioadă a Romantismului, despre care aminteam anterior, este dominată de apariţia operelor celor trei mari poeţi: Byron, Shelley şi Keats.

Shelley, reprezentant de seamă al liricii literaturii engleze, a fost încă din tinereţe atras de dragostea pentru libertate, de importanţa socială a artei şi nu în ultimul rând, de frumuseţea şi echilibrul vieţii. Shelley afirma în “Opere alese” că poeţii sunt “făuritorii legilor, întemeietorii societîţii civile, născocitorii artelor vieţii şi învăţătorii care apropie întrucâtva de frumos şi de adevăr”(383). În concepţia sa, poeţii erau sacrii şi reprezentau profeţia care trebuia dusă la îndeplinire.

Referindu-ne la conceptul de frumos, ceea ce ne interesează, Shelley este poetul care considera că idealurile societăţii reprezentau de fapt, noţiunea de frumos şi că acestea se îmbină într-un mod armonios. Shelley era o fire sensibilă şi era adeptul conceptului potrivit căruia, prin poezie, se dezvoltă cele mai frumoase şi cele mai nobile sentimente.

Al treilea mare poet, ale cărui viziuni poetice se încadrează în curentul literar despre care discutăm, Romantismul, este John Keats. Meritul acestuia de a fi numit ca făcând parte dintre marii poeţi ai Angliei, şi-a găsit răspuns abia la o jumătate de secol după moartea sa. Cu toate acestea, esteticienii burghezi l-au considerat ca fiind unul dintre precursorii lor. Şi aici, frumuseţea naturii, creativitatea, imaginaţia, fac parte integrată din ideile şi temele operei lui Keats.

Orice fel de interese sociale nu făceau obiectul intereselor sale, doar cultul frumosului fiind tratat la rang înalt în opera sa. A avut sprijinul şi admiraţia lui Byron şi Shelley, însă sfârşitul său a venit mult prea repede, el mai având încă multe de spus în domeniul său. Idealurile sale progresiste se regăsesc în opera sa, contopindu-se cu natura pe care a descris-o şi pe care a înţeles-o într-un mod remarcabil.

Întreaga sa operă este percepută ca şi un îndemn la libertate şi la lipsa oricărei forme de asuprire. Limbajul somptuos pe care îl utilizează în cunoscutele sale ode, precum şi preocuparea pentru frumuseţe şi adevăr, care la Keats erau inseparabile, fac din opera acestuia una cu adevărat romantică şi unică.

Diferenţa dintre Shelley şi Keats, constă în faptul că, în timp ce primul punea un accent deosebit pe frumuseţea elementului spiritual, cel de-al doilea se arăta intereseat de frumuseţea materială şi sensibilă a lumii pe care o făcea cunoscută prin intermediul crierilor sale cu un colorit aparte. Toate aceste scrieri aveau la bază o importantă înclinaţie filosofică.

Spre deosebire de ceilalţi autori menţionaţi anterior, la Keats întâlnim în mod constant referiri la cultul antichităţii, pe care îl abordează în poemele sale. Frumuseţea antichităţii, a artei antice, a preocupat dintotdeauna pe cei care erau protagoniştii idealurilor progresiste din perioada imediat următoare Revoluţiei franceze.

Frumusţea artei şi grandoarea cu care reuşea să exprime frumosul în materie de artă, l-au determinat pe Keats să cugete asupra nelipsitei morţi, el îmbolnăvindu-se şi suferind numeroase pierderi în jurul său. În operele sale, el asociază frumuseţea cu moartea, ca şi modalitate de întârziere a apariţiei inevitabilului sfârşit tragic, deşi, conştient de existenţa nelipsită a morţii în viaţă, Keats împărtăşea ideea potrivit căreia, omul este liber să trăiască frumos, admirând tot ceea ce dezvoltă în noi simţul estetic şi frumuseţea naturală.

Individul este o fiinţă efemeră, în schimb frumuseţea materială a lumii, obiectele, peisajele, culoril, vor dăinui veşnic. Aceste concepţii vizavi de frumuseţea nemuritoare a lumii materiale, ne sunt prezentte în “Endymion” sau în “Odă la o urnă grecească” (Ode on a Grecian Urn). La Byron, frumuseţea lumii reale se află într-o strânsă relaţie cu adevărul existent, “frumosul, adevărul sunt una – e tot ce ştim şi-i de ştiut pe acest pământ” (248).

Chiar şi în poemele sale triste regăsim concepţia sa pentru estetică, pentru frumos. Marele poet considera că exită o urmă de frumuseţe chiar şi în nefericire, în durere. Sensibilitatea şi imaginţia sunt cele care ne poartă pe urmele frumuseţii, ale împlinirii şi, în cele din urmă, ale desăvârşirii. Cu ajutorul metaforelor şi al simbolurilor, Keats găseşte modalităţi de exprimare a frumuseţii naturale, în cel mai expresiv mod posibil, specific lirismului autentic.
Datorită felului de abordare al scrierilor sale, putem să îl plasăm pe Keats ca şi al treilea mare poet liric, după Byron şi Shelley. Considerăm pertinentă această idee, dacă ne raportăm la felul în care, în scurta sa viaţă, a reuşit să se afirme, nu atât în timpul vieţii, cât după moartea sa.

Am dedicat un loc aparte lui George Gordon Noel Byron, cel mai cunoscut şi apreciat romantic englez. Acesta a fost cel mai de seamă reprezentant al Romantismului britanic. Toată această faimă reiese nu doar din opera sa, ci şi din viaţa pe care a trăit-o într-un mod foarte extravagant. A fost un scriitor a cărui reputaţie a fost recunoscută la nivel european, dar şi mondial.

Fire excentrică şi singuratică în acelaşi timp, a început să scrie încă de la vârsta de 14 ani. Încă din primele sale scrieri, “Piese fugare” (Fugitive Pieces), se remarcă nonconformismul de care dădea dovadă şi structura sa psihologică. Versurile sale erau aspru criticate de societate, deoarece, prin intermediul lor, autorul îşi exprima nemulţumirea şi repulsia faţă de tot ceea ce ţinea de mediul social.

Femeile, idealul de frumuseţe după care orice bărbat tânjeşte, în operele romantice sunt firi supuse, blânde, care îndură fel de fel de trăiri, de greutăţi, pentru bărbatul iubit. De cele mai multe ori, duşmanul este reprezentat de oameni care aparţin înaltei societăţi. Este adevărat şi faptul că aceste personaje sunt cam teatrale în jocul acesta al pasiunii, însă, îmbinate cu peisaje de o frumuseţe aparte, fac din aceste poeme adevărate poveşti romantice.

Byron nu prezintă doar problemele social politice ale vremii, ci prezintă o întreagă lume interioară, dominată de frumuseţe dar şi de complexitate. Eroul nostru liric trăieşte o serie de sentimente comlexe, de profunzime şi de patimă interioară. Frumuseţea feminină este prezentată de către autorul amintit mai sus printr-o serie de metafore pline de expresivitate ‘’Lăsă domenii, moşteniri, cămin/Şi femei dulci, cu ochii de azur/Cu braţele de nea şi chip divin” (233).

La rang înalt stau şi elogierile legate de curajul şi puterea omului simplu, neatins de societatea burgheză. De-a lungul poemului, Byron prezintă descrieri fabuloase ale naturii, efectele senzoriale ale fulgerelor care despică cerul atrăgând atenţia poetului, precum şi întinderile de apă aflate în contrast cu uriaşele masive muntoase “Dar cerul nopţii-i brusc schimbat… Furtună năprasnică mai eşti pe întuneric!/ Ah, mă vrăjesc ca negrii ochi de brună/ străfulgerele arzând feeric/ cad trăznete cu bubuit isteric”(334).

În descrierile sale, Byron foloseşte o serie de figuri de stil, de personificări, de comparaţii şi de metafore, cum se observă şi în versurile de mai sus, astfel, tabloul creat este de o frumuseţe fantastică, demnă de un adevărat poet universal. Versurile lui Byron din acest poem, redau imaginea amplă a personajului principal, dar şi a autorului însuşi. Toate reflecţiile ironice, împreună cu limbajul autorului, dau acestei scrieri imaginea unui  poem lirico-epic, conceput ca un adevărat jurnal de călătorie.

Poemul în sine nu constituie doar descriere unor locuri exotice, magnifice, ale acestei călătorii mediteraneene, ci reprezintă un adevărat strigăt sub form unei satire sau a unui pamflet împotriva tiraniei. Peisajele de o frumuseţe tulburătoare prezintă o imagine nouă, neexplorată încă de personajul nostru sau în acelaşi timp imagini care amintesc de vremurile de odinioară.

Abordarea frumosului ca sentiment pe care îl trezesc în noi scrierile romantice, va reprezenta un moment de cumpănă în anii care vor preceda epoca romantică, ne referim aici la apariţia modernismului, deoarece cultura modernă va aborda un alt stil, acela al esteticii urâtului sau dandysmul.

Tot ceea ce realizează Byron în acest poem, se află în strânsă legătură cu modelul frumosului, nu doar din punct de vedere stilistic, ci ca sentiment creat, ca tot ceea ce înseamnă frumos etern la romantici.

Referințe bibliografice
Anixt A., Istoria literaturii engleze, traducere din limba rusă de Leon Leviţchi şi Ion Preda, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, 212p
Anixt A., Istoria literaturii engleze, traducere din limba rusă de Leon Leviţchi şi Ion Preda, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, 248p
Byron, George, Gordon. Opere, Poezia I, traducere de Aurel Covaci, Petre Solomon şi Virgil Teodorescu, Editura Univers, Bucureşti, 1985, 233p
Byron, Georg,Gordon. Opere, Poezia I, traducere de Aurel Covaci, Petre Solomon şi Virgil Teodorescu, Editura Univers, Bucureşti, 1985, 334p
Platon, Banchetul, traducere, Studiu introductiv şi note de Petru Creţia, Humanitas, 1995, 138p
Shelley, Percy, Bysshe. Opere alese, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, 383p.

Accesări: 126

Articole asemănătoare