Adolescenții de astăzi nu mai sunt adolescenții de ieri. Dar nici lumea nu mai e la fel!

Oamenii se definesc pe ei și îi evaluează pe alții folosind comparația socială. Din copilărie, învățăm să folosim comparația socială pentru că așa fac adulții din preajma noastră. Unui copil i se spune frecvent că este altfel decât altul: prea mic sau prea mare, mai deștept sau mai puțin deștept, mai frumos sau mai puțin frumos, mai cuminte sau mai nebunatic. Prin aceste comparații, noi ne definim și ne structurăm ca personalități distincte, începând chiar din copilărie.

Părinții și profesorii folosesc mult sau chiar excesiv comparația socială. Când pun note sau fac referiri la performanțele școlare sau la comportamentele elevilor, profesorii și mai ales diriginții, care își cunosc mai bine elevii, operează cu evaluări și stabilesc ierarhii diferite în funcție de un anumit criteriu.

Dar comparația globală, cea care se referă la un segment de vârstă, este prioritară și folosită asimetric. Este și firesc să fie așa. Dacă adulții – care nu mai sunt copii sau adolescenți – compară copiii și adolescenții de astăzi cu cei care au fost ei, aceștia din urmă nu o pot face pentru simplul motiv că nu au o istorie personală lungă. De aceea auzim doar adulții spunând: ”Ah, tineretul de astăzi…” sau ”Când eram noi copii…” ori ”Pe vremea mea…”. De obicei, această comparație este în defavoarea adolescenților cărora li se reproșează că nu sunt cum ar trebui să fie, adică în felul în care au fost adulții de azi la vârsta adolescenței lor.

Dar cum sunt preadolescenții și adolescenții de astăzi?

Vrând-nevrând, pentru a vedea disfuncționalitatea comunicării între generații – incluzând aici și lipsa de comunicare – și pentru a găsi unele trăsături caracteristice tinerei generații de astăzi, trebuie să ne oprim asupra sistemului de valori. Deși există valori universale și deși unele valori au o continuitate istorică, ele fiind de asemenea drept valori tradiționale – ca de pildă, familia – fiecare generație are nevoi, preferințe, aspirații, atitudini, credințe, idei, motivație, care diferă mai mult sau mai puțin de cele ale generației anterioare.

Valorile preadolescenților și a adolescenților au rolul de a-i defini în perspectiva identității. Ei sunt un segment de populație care se distinge de alte grupe de vârstă printr-o subcultură proprie: muzica, vestimentația, preferințele, stilul lor de viață diferă de cel al adulților, iar această diferență creează adesea incompatibilități, tensiuni, respingere și ostilitate, intoleranță, criticism etc., din partea ambelor categorii. Sociologii spun că adulții de astăzi – părinții, profesorii – au cunoscut o educație dură, dar o viață mai ușoară în simplitatea ei. Adolescenții de astăzi au o educație lejeră, dar o viață mai dură. Aceștia trăiesc într-un model invers, orizontal, cu o autonomie crescută, dar lipsiți de repere. Modelele lor sunt internetul, clipa prezentă și viteza, viața grăbită, hedonismul și nevoia de distracție.

Se consideră că generația tinerilor de azi are trei caracteristici majore prin care se distinge de cea a adulților și care contribuie la ”prăpastia” dintre generații:

  1. Tehnologia. Încă din copilărie, copiii văd adulții folosind telefoane mobile, mijloace electronice în scop de divertisment, computere etc. Psihologii comportamentaliști atrag atenția asupra evitării expunerii copiilor până în doi ani emisiunilor TV, iar după această vârstă, în copilăria mică, recomandă nu mai mult de o oră pe zi și, bineînțeles, expunerea să se facă la emisiuni dedicate copiilor. Expunerea prelungită la computer, tablete, TV este menționată ca una din cauzele sindromului ADHD (deficit de atenție și hiperkinetism). Și totuși părinții neglijează aceste informații.
  2. Spiritul gregar. Copiii sunt mai atașați grupurilor de apartenență – cele concrete, în care există relații interpersonale directe – și celor de vârstă. Ei sunt gregari. Anturajul este o realitate cu care rivalizează adesea familia și școala. Copiii sunt dispuși oricând să părăsească căminul, pentru a fi liberi și pentru a trăi în compania celor care le împărtășesc preferințele, valorile, cunoștințele. Adică, cei care au plăceri comune.
  3. Insecuritatea: lipsa de repere, informația obținută prin media, tentațiile și, în același timp, lipsa de criterii în alegere, concomitent cu tendința și atracția către noi experiențe, îi fac pe preadolescenții în formare, în procesul de afirmare și construire a identității, vulnerabili la influențe diverse și la contagiune socială.  De câte ori nu auzim că nu știu ce să facă, că se plictisesc. Întrebați copiii cum se văd peste cinci ani sau peste zece ani și veți obține răspunsul ”nu știu”.

Școala pierde din influență, familia la fel. Viața modernă, ritmul schimbării, viteza și graba cu care trăim, influențele la care sunt supuși tinerii fac ca învățarea socială să fie mai largă decât învățarea academică, decât instrucția școlară.

Presiunea grupului de apartenență, publicitatea, abundența ofertelor în toate aspectele vieții face ca educația să fie dificilă, iar școala neatractivă și chinuitoare. Învățatul devine o corvoadă, iar distracția o plăcere la care cu greu se poate renunța.

Când un copil întreabă ”Eu când să mă mai joc?”, iar un adolescent ”Eu când să mă mai distrez?”, educatorul dă răspunsuri pe care aceștia le repertoriază în stereotipe pe care cu toții le cunoaștem: „Mai întâi şcoala şi după aceea distracţia!”, „Când ai să fii la casa ta, atunci să faci ce vrei, cât eşti la mine faci ce-ţi spun eu!”, „Mă sacrific degeaba pentru tine!” etc.

Oare se poate comunica astfel? Oare poate exista înţelegere reciprocă, clarificându-se diferenţele între nevoile copilului şi nevoile adultului, precum şi cooperarea pentru construirea unor relaţii neostile, respectându-se punctele de vedere ale fiecărei părţi? Lumea pre/adolescenţilor este diferită de cea a adulţilor!

Pe copii nu-i mai mână idealurile de altădată, cele pe care şcoala le promova, profesorii le internalizau, regăsindu-se în ele. Adulţii resping astăzi figurile emblematice ale prezentului, neştiind însă ce să propună în locul lor.

Datoria profesorilor, a adulţilor rămâne aceea de a-i pune pe copii, preadolescenţi şi adolescenţi, să stea pe gânduri, atunci când aleg comportamente extreme sau de risc, pentru că viaţa este importantă, nu este o glumă, este fragilă şi trebuie păzită de primejdii, de consecinţe negative, adesea ireversibile. Numai prin comunicare se poate realiza acest lucru, prin deschidere către lumea lor şi a frământărilor pe care ei le trăiesc.

Bibliografie:
Aurora Liiceanu (coordonator), Doina-Ştefana Săucan, Daniela Călugăru – „Viaţa mea: un joc serios” – Ghid practic pentru profesori, diriginţi şi consilieri şcolari,  Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Fundaţia pentru Pluralism, 2007.

Accesări: 160

Articole asemănătoare