Etica în educație

A fi dascăl înseamnă în primul rând să iubeşti copiii! Să-i iubeşti astfel încât, educându-i, să fii pentru ei pictor, şi nu fotograf!
Ce înseamnă oare acest lucru? Ei bine, dascălul, prin pregătirea sa ştiinţifică şi metodică, prin strălucirea sa morală, să descopere în fiecare copil pe care îl instruieşte, talentele sale ascunse, potenţialul său, aptitudinile sale, dorinţele sale, preferinţa sa pentru anumite domenii, pentru ca mai apoi să picteze în viitorul lui, un drum pe care îl va străbate bucuros,  la finalul căruia va găsi împlinirea.

Având în vedere că părinţii îşi încredinţează copiii dascălilor, întâi la grădiniţă, apoi la şcoală, instituţiile de învăţământ devin astfel, o a doua familie pentru elevi; o familie care trebuie să respecte norme morale, reguli în toate, dar mai ales, o familie care are mulţi membri :diferiţi, dar egali. Pornind de la aceste idei, cum poate oare un dascăl să strălucească moral? Cum pot privi oare acei ochişori curaţi ai copiilor strălucirea? Unde să o vadă sau cum să o simtă? Nimic mai simplu! Arta de a darui, fără a cere nimic în schimb, cu care fiecare dascăl îşi încununează cariera, reprezintă prima rază în această sferă de lumină! A dărui înseamnă aici, a învăţa pe cineva ceva, a oferi câte o particică fiecaruia, într-un mod egal şi într-un ritm cât mai apropiat de temperamentul fiecăruia. A da fără să ceri nimic în schimb, a impune un ritm fără să o spui tare, dar mai ales, a face! Pentru că nimic nu poate înlocui faptele şi nimic nu este mai puternic în educaţie, decât puterea exemplului!

Dascălii înţeleg că şcoala este un teren al eticii, în care sunt investite pe de o parte, eforturi personale de perfecţionare, iar pe de altă parte, eforturile beneficiarilor indirecţi ai educaţiei ( părinţii ). Părintele doreşte ca elevul să ajungă la nivelul de adult responsabil, elevul doreşte să aibă de unde să îşi aleagă un model, profesorul doreşte să ofere societăţii astfel de adulţi, adăugând mereu valoare locului pe care îl sfinţeşte: direct, prin propria carieră sau cercetare, şi indirect, prin ceea ce vor ajunge să facă elevii săi în viitor.

Profesia didactică este printre puţinele care văd societatea de aproape, care conturează direcţii şi prin care se poate raporta nivelul de civilizaţie dintr-un anumit areal. Nu este exclus ca să îl şi influenţeze. Tocmai de aceea atenţia profesorului nu trebuie să fie neapărat îndreptată către precizia informaţiilor sale, a specializării sale, ci către facilitarea deprinderii ei în cadrul social în care se integrează prin şcoală, prin explicarea aplicabilităţii ei în universul imediat, într-o măsură deosebită, care să schimbe în bine, daca se poate, chiar comunitatea respectivă. Libertatea de a alege domeniul va aparţine strict elevului, normele etice propulsând cadrul didactic în poziţia de element într-un tablou, şi nu centru de interes.

Etica în educaţie trebuie să fie de bună seamă şi o reflectare a tradiţiei greco-creştine, care avea ca deziderat chiar democraţia. Profesorul nu poate fi un stăpân cu dorinţa de a-şi supune elevii, deoarece această atitudine se opune originii misiunii sale! Pedagogul era sclavul care îi educa pe copii, însă probabil, singurul sclav care obţinea respectul stăpânului său – elevul! Pornind de la viziunea creştină, nu se recomandă niciun fel de autosuficienţă a profesorului, el fiind de fapt, în postura de a sluji, ucenicii oferindu-i respectul şi încrederea în măsura satisfacerii dorinţei lor intrinseci de educare.

Dascălul trebuie să fie lumina, exemplul bun, modelul, binele, de care elevul va simţi mereu că are nevoie!

BIBLIOGRAFIE:
Oprescu, N. (1999).  Pedagogie. Bazele teoretice.  Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine”
Raynal, F.; Rieunier, A. (1997). Pédagogie: Dictionnaire des concepts clés, apprentissages, formation, psychologie cognitive. Paris: ESF editeur

 

Articole asemănătoare