Exercițiul didactic reprezintă o ipostază complexă, în care cunoștințele anterioare cumulate sunt mereu puse în sarcina faptelor, fiind în mod obligatoriu contextualizate și readaptate conform realităţilor ce apar în timpul actului educațional. Primul pas în demersul didactic ar trebui să fie reprezentat întotdeauna de o bună cunoaștere a tuturor elementelor implicate, să fii informat în legătură cu ceea ce te aşteaptă, cu specificitatea elevilor pe care îți propui să îi formezi, cu acele posibilităţi sau limite fireşti la care dorești să recurgi, cu efectele actelor pe care urmărești le provoci la elevii tăi. Reflecția asupra întregului tablou teoretic și practic joacă așadar un rol extrem de important în vederea gestionării eficiente a practicii educaționale.
„Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de învățător, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate și mai pline de energie mlădițe.” – (D. Almas)
Una dintre componentele de bază o constituie cunoaşterea psihologică – adică acea „citire” și înţelegere a situaţiei educaţionale, cu toate elementele şi interacţiunile care o compun. Activitatea de predare-învățare-evaluare nu poate fi redusă la o activitate metodică cu scopul de a transfera anumite cunoştinţe către elevi sau a forma anumite conduite, ci aceasta presupune şi o reformare umană, o intervenţie psihologică asupra unui grup de copii, fiecare dintre ei cu o specificitate cu totul aparte. De aceea, faptele învățătorului vor fi întotdeauna reflectate și supradimensionate în sufletul elevului, care, asemenea unui burete, va absorbi tot ceea ce cadrul didactic are de oferit.
Procesul de învăţământ actual îmbină activităţile de predare-învăţare-evaluare, între acestea existând mereu o relaţie puternică de interacţiune şi interdependenţă. Fie că se desfășoară alternativ sau simultan, aceste activități constituie părți definitorii ale procesului de învățământ, ele fiind practic inseparabile, contopindu-se într-un singur act.
În școala modernă, predarea nu mai reprezintă doar acțiunea profesorului de transmitere a unor cunoștințe, ci și o acțiune de facilitare și de coordonare a efortului de învățare al elevilor. Astfel, raportându-ne la personalitatea fiecărui învățător, la strategiile didactice la care acesta face apel, la tradițiile educative, culturale și sociale ce țin de respectivul sistem de învățământ, putem sublinia unicitatea fiecărui act de predare.
Reflectând latura psihologică a procesului de învățământ, învățarea face referire la activitatea elevului, fiind un act personal ce angajează dimensiuni afective, cognitive, volitive și motivaționale ale personalității acestuia. Din punct de vedere pedagogic, activitatea de învățare este proiectată de către fiecare cadru didactic, urmărindu-se realizarea unor schimbări comportamentale la nivelul personalității elevilor, printr-un proces elaborat de valorificare a capacității acestora de dobândire a cunoștințelor, a deprinderilor și a atitudinilor cognitive.
Alături de celelalte două componente, predarea și învățarea, evaluarea reprezintă și ea o dimensiune fundamentală a procesului de învățământ, orice act educațional implicând în mod direct sau indirect realizarea unei evaluări. Scopul evaluării este cunoașterea efectelor activității de predare-învățare, raportându-ne la realizarea obiectivelor operaționale propuse, în vederea reglării, autoreglării și ameliorării întregului proces instructiv-educativ.
Relaţia de condiţionare reciprocă dintre cele trei activităţi ale procesului de învăţământ este privită prin prisma unei pedagogii moderne, care realizează o asemenea contopire între ele încât manifestarea lor poate fi considerată simultană. Prin urmare, această triadă ar trebui să reglementeze și să caracterizeze orice activitate de instruire.
Eficientizarea activităților didactice prin abordarea diferitelor forme de organizare a învățării implică: asigurarea unei predări individualizate, prin centrarea pe un curriculum diferenţiat, cu respectarea programei școlare; valorizarea caracterului formativ, prin utilizarea unor strategii didactice centrate pe diverse forme de organizare; atingerea unor finalităţi prin formarea de competenţe specifice așteptărilor societăţii actuale; valorificarea tehnologiei moderne didactice; stimularea cooperării, a spiritului de echipă și a coeziunii prin utilizarea muncii pe grupe.
Învățământul „pentru toți” a subliniat necesitatea găsirii unor modalități de organizare și de desfășurare a activității didactice care să susțină o eficientizare a activităților de predare-învățare-evaluare. În acest sistem complex sunt angrenați numeroși factori (conținuturi, metode și mijloace de învățământ) și multiple resurse (condiții didactice, materiale, timp), stabilindu-se de asemenea și feluri variate de relații pedagogice profesor-elev. Astfel, este creată în mod involuntar o relație de dependență între eficiența procesului, funcționalitatea și calitatea fiecăruia dintre acești factori.
Bibliografie
1. Cucoș, C., coord., (1998). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice: curs elaborat în tehnologia învățământului deschis la distanță, Iași: Editura Polirom.
2. Ilie, M.D., coord., (2012). Teoria şi metodologia instruirii, Timişoara: Editura Mirton.
3. Stanciu, M., (2003). Didactica postmodernă, Suceava: Editura Universităţii Suceava.
4. Tomșa, G., coord., (2005). Psihopedagogie preșcolară și școlară, București: Supliment al Revistei Învățământului Preșcolar.