Educaţia părinţilor

Pentru a creşte copii buni  într-o lume care poate avea influenţe mai mult negative decât pozitive, trebuie să folosim ingrediente esenţiale – iubire necondiţionată, timp, comunicare, disciplină, respect reciproc, iertare şi multe alte calităţi – toate ambalate cu enorm de multă grijă şi răbdare, totul spre binele final al copiilor noştri. Formarea unor copii buni nu este un lucru uşor oricât de multă imaginaţie am avea, dar poate fi o provocare palpitantă mai ales că în final ne poate aştepta o mare răsplată.

Deci meseria de părinte este în acelaşi timp cea mai dificilă şi mai uşoară din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, de a avea răbdare şi un răspuns potrivit tuturor întrebărilor lui naïve dar foarte serioase, să reuşeşti să vezi şi să cunoşti lumea prin ochii lui.

Dacă ar fi de ajuns să ne iubim pur şi simplu copiii n-ar mai exista familii în care să existe probleme legate de aceştia. Aproape toţi părinţii au momente de răscruce în care pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educaţie, cât şi pe cele noi. Nu toate lucrurile par să meargă cum trebuie şi problemele legate de creşterea copiilor continuă să crească. Prea multe ore în faţa televizorului, prea multă violenţă şi sex pe micile ecrane, prea mult timp în faţa calculatorului, prea puţină comunicare sunt doar câteva din presupusele cauze ale acestei situaţii.

În trecut, copiii erau controlaţi prin dominare, frică şi culpabilizare. Pentru a le motiva un comportament bun erau făcuţi să creadă că sunt răi şi trebuie să fie supuşi. Teama de a nu pierde iubirea familiei era un puternic mijloc de a-i supune. Când aceasta nu mai funcţiona, li se administrau pedepse severe, care să genereze o frică şi mai mare, şi să le supună voinţa. Modul de abordare a educaţiei din trecut urmărea să formeze copii ascultători.

Copiii din zilele noastre sunt altfel, nu mai răspund unei educaţii bazate pe teamă. De altfel, vechea metodă a fricii slăbeşte controlul părintelui. Ameninţarea cu pedeapsa nu face decât să-i întoarcă pe copii împotriva părinţilor şi să-i determine să fie neascultători.

Se impune aşadar o schimbare în educaţia copiilor. E nevoie ca părinţii să-şi modernizeze metodele de educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţi sănătoşi şi cooperanţi. Astfel, e nevoie de o educaţie pozitivă de formare şi afirmare la copii a unei voinţe puternice, în scopul de a-i pregăti pentru a-şi făuri destinul singuri, nu călcând pe urmele altora în virtutea inerţiei, ci fiind conştienţi de ceea ce vor să înfăptuiască.

Sunt impetuos necesare câteva sugestii pentru abordarea unei noi modalităţi de comunicare constructivă a părinţilor cu copiii sau măcar să pun părinţii în faţa unor cunoştinţe şi situaţii cunoscute deja, dar abordate altfel. “Knowledge is power” (Cunoaşterea înseamnă putere). Cunoscând cât mai multe aspecte ale diferitelor tipuri de relaţii stabilite între părinţi şi copii, împreună educator şi părinţi putem contribui la prevenirea, combaterea, aplanarea unor situaţii de criză ce se pot ivi în dezvoltarea copiilor noştri.

Astăzi, părinţii au mai puţin timp ca niciodată pentru a se dedica educaţiei copiilor. Din acest motiv este esenţial ca ei să înveţe ceea ce este cel mai important pentru copiii lor. O cunoaştere mai profundă a nevoilor copiilor lor ii determină pe părinţi să-şi petreacă mai mult timp cu aceştia sau cel puţin să-l trăiască intens împreună. Copiii au capacitatea înnăscută de a şti ce e bine şi ce e rău, dacă părinţii îi ajută să-şi dezvolte această capacitateSimţim aproape zilnic ca „obstacolele dintre oameni sunt făcute din cuvinte”. Mulţi dintre părinţi nu ştiu să comunice cu proprii copii. Comunicarea cu aceştia este cel mai adesea un lung monolog al adultului, presărat cu observaţii, reproşuri, sfaturi ori „amintiri din propria copilărie”. Părinţii nu au nici tactul, poate nici timpul, nici răbdarea necesară să-l asculte pe copil şi, pe această bază, să încerce să-l înţeleagă. Lipsa dialogului atât de necesar şi benefic, încă de la vârste fragede, determină mulţi copii să aprecieze: „ părinţii m-au învăţat să vorbesc şi tot ei mă obligă să tac”. Consecinţele unei asemenea atitudini sunt închiderea în sine, înstrăinarea, căutarea altor parteneri de dialog, dacă nu chiar deformarea adevărului şi minciuna, pierderea încrederii în proprii părinţi, cultivarea excesivă a anturajului.

Sensibilităţii copilului trebuie să-i corespundă sensibilitatea părintelui. Părintele poate obţine o mare victorie când reuşeşte să devină prietenul apropiat, confesorul şi sfătuitorul atent şi sincer al propriului copil. Calitatea de prieten necesită însă adaptarea la psihologia acestuia, disponibilitate şi deschidere pentru comunicare, dar, mai ales. Mult tact şi răbdare.

Comportament

„Lăsaţi jocul copiilor, poveştile, florile, surâsul, nu le aglomeraţi bulevardele copilăriei cu semafoare de direcţie”, scria Valeriu Sârbu in „ Fermecătorii babuini”. Extrem de plastică descriere a influenţelor educative ale familiei ne sugerează faptul că modelul familial reprezintă un reper, un etalon, un exemplu pentru copil.

Mulţi părinţi îşi tratează copiii precum nişte „adulţi în miniatură” impunându-le reguli, interdicţii, supunându-i unor ritualuri, norme şi convenţii în măsură să-i maturizeze înainte de vreme, să anuleze fericita vârstă a copilăriei.

Modelul de comportament maternal sau paternal este şi el imitat de către copilul care învaţă de mic să speculeze şi să profite de orice greşeală. Comportamentul infantil sau adolescentin este oglinda tarelor, defectelor, devierilor atitudinale şi comportamentale a părinţilor. Excesele de autoritate ca şi neglijenţa ori nepăsarea faţă de problemele propriului fiu sau fiică, violenţa fizică şi psihică, abuzurile exercitate asupra copiilor marchează negativ personalitatea acestora, îşi pun amprenta asupra evoluţiei lor în viitor.

Chiar şi părinţii animaţi de cele mai nobile intenţii păcătuiesc adesea când văd doar „obiectul – copil” pe care îl îmbracă, îl hrănesc, îl sponsorizează, dar uită să-l trateze ca fiinţă, cu gânduri şi sentimente, cu bucurii şi tristeţi, cu nelinişti şi pasiuni.

„Pot să iert, dar nu pot să uit” este tocmai de aceea un lait motiv rostit de mulţi copii aflaţi în imposibilitatea de a uita atitudini, manifestări sau „metode educative” care, prin consecinţele lor, au marcat mai puţin fericit o existenţă în devenire.

Consiliere

„Nu e destul să aibă omul daruri mari, ci trebuie să mai ştie când şi cum să le arate” spune un proverb românesc.

El poate sugera necesitatea consilierii, a acelui demers prin care adultul, la rândul său, să beneficieze de acordarea unui suport informaţional, psihic şi moral în măsură să-ş ajute să găsească răspunsuri la problemele care îl preocupa în relaţia cu sine şi cu propriul său copil. Rolul consilierii poate fi asemănat cu acela al unui antrenor care aleargă umăr la umăr cu sportivul pentru a-l ajuta în obţinerea performanţei, dar care nu va putea niciodată alerga în locul lui.

În faţa exploziei internaţionale, reformării sistemelor educaţionale, multiplicării şi diversificării factorilor de influenţă, creşterii gradului de complexitate a personalităţii copiilor şi tinerilor, părinţii au nevoie şi trebuie să beneficieze de un sistem necesar, funcţional şi eficient de consiliere educaţională. Cu ajutorul acestuia părinţii trebuie ajutaţi, deopotrivă, să-şi cunoască copiii, dar şi să adopte atitudinile, conduitele, practicile şi măsurile educative cele mai potrivite. Consilierul avizat şi obiectiv este în măsură să acorde familiei sprijinul calificat pentru ameliorarea modului de comunicare cu copilul, pentru prevenirea şi combaterea unor comportamente negative personale sau ale copilului, să contribuie la modelarea pozitivă a personalităţii pentru asigurarea reuşitei în evoluţia umană, socială şi profesională a copiilor.

Educaţia făcută de părinţi în familie constituie una din componentele fundamentale ale sistemului social. Adaptarea adultului la viaţa socială şi înţelegerea lumii sunt în cea mai mare măsură determinate de educaţia primită în familie, mai ales în primii ani de viaţă. Copilul este asemenea unei flori care are nevoie de apă, de lumină, de căldură pentru a se dezvolta şi a creşte, pentru a fi fericit. „Apa” de care are nevoie un copil este dată de: dragostea, susţinerea, acceptarea necondiţionată, asigurarea că mama şi tata sunt alături de el în orice situaţie, că nu-l vor judeca, ci doar îl vor sprijini să înţeleagă, că nu-l vor eticheta, ci îl vor iubi cu defecte şi calităţi, că pentru părinţi el, copilul, va fi întotdeauna o persoană valoroasă poate cea mai importantă! Dragostea este elementul cheie în creşterea unui copil care să fie capabil să se poarte normal în societate. Copilul imită felul în care părintele se comportă şi modul în care el rezolvă diferitele probleme pe care le întâmpină în fiecare zi. Dacă părinţii aşteaptă din partea copilului să adopte un anume stil de comportament, acesta va avea nevoie să vadă mai întâi modelul oferit de aceştia. De aceea, în cadrul fiecărei familii, trebuie să sporească continuu calitatea îndeplinirii sarcinilor ce revin profesiunii de părinte.
Ambii părinţi sunt la fel de responsabili pentru educarea copilului lor, pentru formarea armonioasă a personalităţii sale, succesele sau insuccesele lui în viaţă. De aceea, ei trebuie să acţioneze în consens în aceeaşi direcţie.Dacă un părinte este indulgent şi iubitor, copilul său poate deveni sociabil, independent, creativ, iar iniţiativele lui vor fi adesea reuşite, va fi motivat pentru a lua note bune la şcoală şi pentru a se descurca, devenind un om practic. Este posibil ca unele reuşite ale copilului să fie bazate pe risc, dar comunicarea şi dezbaterea consecinţelor faptelor lui, îi vor da ocazia să înveţe din faptele proprii.

Dacă copilul nu se simte iubit, dacă stilul adoptat este unul sever, dictatorial, acesta va deveni excesiv de ascultător, incapabil să ia decizii care îl privesc pe el însuşi, nesigur pe el datorită timidităţii manifestate faţă de cei de-o vârstă cu el, adesea chiar cu probleme de sănătate mintală. Copilul al căror părinţi sunt ostili şi autoritari au de multe ori nevoie de un ajutor profesionist, consiliere sau psihoterapie, pentru a depăşi rănile psihologice pe care le-a suferit crescând într-un cămin care a funcţionat deficitar.

Există părinţi boemi care lasă copiii în seama altor persoane( bunici, de obicei) sau în voia lor. Drept consecinţe, pot să apară în dezvoltarea copilului o lipsă de prezenţă care să determine o delăsare morală, lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a sentimentului de securitate.

Există părinţi anxioşi care fac să apese asupra copilului lor o presiune considerabilă, îl fac să se simtă spionat şi supravegheat permanent, copilul ajungând la un fel de deposedare de el însuşi.

Există şi părinţi infantili, poate prea tineri, care refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi se retrag din faţa responsabilităţilor, fiind absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare personală. Copilul unor astfel de părinţi riscă mai târziu să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie dependent şi uşor influenţabil.

Părinţii incoerenţi se caracterizează prin instabilitatea modului de relaţionare cu copilul. Activitatea educativă se caracterizează prin neregularitate, exigenţele cele mai nemăsurate alternând brusc cu perioadele de libertate totală.

Unii părinţi sunt prea indulgenţi şi nu manifestă nici un fel de limită şi nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce acesta doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea, mai târziu, să suporte nicio frustrare, dezvoltând un anumit sentiment de vinovăţie pentru ceea ce i se întâmplă.

Părinţii prea tandri creează un climat încărcat cu stimulente afective. Părintele care îşi revarsă, fără nicio rezervă, o afectivitate excesivă asupra copilului, favorizează conturarea, la copil, a unor comportamente deviante pe linie sexuală.

Important este ca părinţii înşişi să-şi poată conştientiza comportamentele negative faţă de copilul lor şi să beneficieze de oportunităţi educative pentru a le schimba.

Dar pentru toate există şi acest „dar”. Trăim într-o grabă suspectă ca şi cum timpul se contractă mereu şi nu mai avem percepţia că-l putem ajunge, că-l putem atinge. Suntem înconjuraţi de „cioburi” de timp, le călcăm în picioare, uneori ne înţeapă şi abia atunci realizăm nevoia unei discuţii adevărate noi cu noi înşine, cu partenerul de viaţă, cu copiii, cu cei iubiţi. Doar aşa suntem puşi în postura de a reevalua priorităţile. Familia este una dintre ele şi este firesc şi important să vrei şi să poţi rezolva problemele ei. Ele se pot soluţiona cu tact şi o comunicare sinceră, prin respectarea regulii de a te manifesta şi de a avea propria-ţi părere. Dacă acestea nu coincid, nu înseamnă lipsă de respect, aversiune ci doar un alt punct de vedere.Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient le „văd” cu ochii minţii şi le urmează. Sentimentul mândriei de a aparţine unei familii s-a păstrat peste timp. Galeriile portretelor strămoşilor din castelele medievale au fost înlocuite cu albumele de familie, cu înregistrări audio şi video ce se constituie într-un „tezaur” al familiei. Suntem nu odată tentaţi să ne căutăm rădăcinile, să ne întocmim arborele genealogic. Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreuna în jurul bradului, de a fi împreună în diferite ocazii, de a pleca în vacanţă. Familia este locul privat al fiecărui om, locul unde se simte bine cu cei dragi şi pe care-l consideră intim, locul de unde se încarcă de energie pentru a putea face faţă presiunilor din viaţa de zi cu zi.

Familia nu înseamnă doar înţelegere şi armonie, pot exista conflicte rezolvabile numai prin efortul tuturor, cu tact şi comunicare adecvată. La o privire superficială, totul pare simplu. Doar că, în mare grabă în care trăim se pare că ne găsim timp pentru toate, mai puţin pentru a vorbi cu cei care au nevoie de noi. Fiecare îşi urmăreşte propriile interese şi oportunităţi, este interesat de carieră, de computer, de internet fără să-şi dea seama că nu mai reuşeşte să facă schimb de mesaje cu cei dragi din jur. Şi totuşi comunicarea rămâne a fi de departe cea mai importantă pentru sănătatea relaţiei unei familii şi pentru echilibrul emoţional al copilului. Când acesta aude şi vede discuţii vesele, calme, cu umor chiar se simte în siguranţă, ocrotit. Este relativ uşor să-ţi dai seama ce simt părinţii pentru copiii lor. Discuţiile cu copiii trebuie să decurgă în aşa fel încât aceştia să se simtă membri importanţi ai „echipei” pe care o formează familia. Copiii reacţionează pozitiv şi respectă calmul şi tonul, încrederea, fermitatea şi afecţiunea părinţilor.

Uneori, ca părinţi, avem tendinţa de „a face din ţânţar armăsar”, când un compromis rezonabil poate rezolva situaţia. Nu trebuie să ne audă criticându-i în faţa altora. Putem să le spunem apoi toate laudele din lume. Zadarnic, ei se simt umiliţi, frustraţi de imaginea creată faţă de ceilalţi.

Părinţii au şi responsabilităţi faţă de copii, dar şi drepturi. Dacă în trecut părinţii aveau „ultimul cuvânt”, astăzi situaţia s-a schimbat pentru că gradul de independenţă al tinerei generaţii a crescut foarte mult. Instituţiile extrafamiliale, grupul de prieteni, mass-media exercită o mare influenţă asupra tinerilor şi chiar intervin când sesizează tensiuni, conflicte în familie. Conflictul dintre generaţii, deosebirile de atitudini şi aspiraţii între copii şi părinţi se datorează diferenţei de vârstă, de gusturi., modei în schimbare alertă. Comunicarea sinceră, expunerea părerilor în linişte, cu calm şi tact, soluţionează de obicei, o astfel de „criză”. Părinţii nu trebuie că şi ei au fost „tineri şi rebeli”, iar copiii că părinţii acţionează întotdeauna în interesul şi spre binele lor.

Există psihologi importanţi care susţin răspunsul „da” la cererile copiilor. Sunt şi situaţii când răspunsul părintelui trebuie să fie „nu”. Este greu ca adolescenţii să-l accepte, pentru că n-au maturitatea necesară, nu cunosc capcanele şi primejdiile unui pas greşit, riscul la care se supun. Când spunem „nu”, ca părinţi, trebuie s-o facem după ce reflectăm puţin, nu imediat. Trecerea frecventă de la „da” la „nu” ne pune credibilitatea la îndoială în faţa copiilor. Aceasta duce la un conflict aproape permanent, la pierderea de timp, energie, încredere, la refuzul copilului de a accepta autoritatea părintelui. Acel „nu” trebuie să fie ferm, chiar irevocabil. Pot exista excepţii, când apar informaţii suplimentare şi trebuie explicată cauza schimbării răspunsului. Echipa mamă-tată trebuie să susţină acelaşi răspuns. Dacă unul dintre părinţi face o promisiune, aceasta trebuie respectată. Altfel, nici copiii nu şi le vor respecta şi încrederea va scădea în mod vizibil.

Se poate întâmpla ca vorbele părintelui să nu convină copilului. Atunci motivaţia argument a părintelui trebuie să vină din propria-i convingere, nu ca aluzie la lipsa de maturitate a copilului. Întrebat de motivul unei hotărâri, copilului i se poare răspunde printr-o întrebare care implică reflecţie: „Care crezi tu că este motivul?” Nu trebuie lăsată impresia că refuzul îi face plăcere adultului ce doreşte să-şi dovedească autoritatea în faţa copilului. Dacă se întâmplă aşa, copilul îşi „va trece” părintele în „tabăra adversă”.

Toate aceste presupun efort, implicare şi nu este deloc uşor. Cheia unei relaţii sănătoase între membrii unei familii este ca fiecare să-l asculte pe celălalt, nu doar de ochii lumii. Fiecare trebuie să simtă că spusele lui sunt importante pentru ceilalţi din familie, că nu e singur.

Fie părinte, fie copil, are datoria de a asigura liniştea şi armonia în familie, depinde însă de capacitatea şi înţelepciunea fiecăruia de a-şi asuma responsabilitatea şi gradul de toleranţă cultivat.

Părinţii, prin acţiunile lor, trebuie să inoculeze în mintea, sufletul şi inima copiilor ideea că, oricând, au unde să vină şi de unde să plece, la necaz şi la bucurie.

Copilul, fiinţă pură ca o floare trebuie să crească într-un mediu familial plin de dragoste şi înţelegere, într-o atmosferă de fericire. Ca şcolar, el trăieşte în două lumi diferite: una a familiei încărcată de afectivitate şi cealaltă a şcolii plinp de exigenţe şi promisiuni. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură buna integrare a copiilor în viaţa socială de mai târziu.

Şcoala are menirea de a întinde o mână, de a oferi alternative prin care părinţii să-şi exercite cu responsabilitate şi respect faţă de copii „meseria de părinte”.

Răsplata unei bune creşteri va veni în timp. Ca părinţi să ne imaginăm că vom primi şi o diplomă de „cel mai bun părinte” în care recunoştinţa copilului nostru în drumul lui spre maturitate să fie aşternută firesc în cuvintele cheie ale succesului şi împlinirii unei misiuni sacre a vieţii: Dragoste, dăruire, înţelegere comunicare afectivă…

Accesări: 99

Articole asemănătoare