Ca tip specific de simulare, învăţarea prin dramatizare se bazează, în esenţă, pe utilizarea adecvată a mijloacelor şi procedeelor artei dramatice. Utilizarea ei a primit accepţii şi forme diferite: Într-o primă formă ea poate să devină o altă variantă a jocului de rol constând în dramatizarea unui fapt istoric, a unei lecţii de istorie, a unui eveniment actual, a unui fragment literar etc. În această formă, adevărata rezolvare a cazurilor ne este de la început dezvăluită; a unei fabule, a unei povestiri al cărei sfârşit urmează să fie născocit de către elevi, a unei povestiri cu sfârşit-problemă etc.
În cursul jocului dramatic, elevii sunt puşi să reprezinte personaje şi să interpreteze roluri prefigurate de acestea. O frumoasă încercare de acest gen a fost, de exemplu, dramatizarea unei şedinţe a Divanului ad-hoc desfăşurată la Iaşi, din anul 1857, realizată de către elevii unei şcoli din Bucureşti şi transmisă la TV. Prezentarea faptelor într-un cadru dramatic adaugă predării o forţă de sugestie extrem de convingătoare. Elevii trăiesc mai viu, cu mai multă intensitate, pătrund mai adânc şi reţin mai bine ceea ce profesorul intenţioneză să-i înveţe. Stările conflictuale, situaţiile-problemă, aspiraţiile, teoriile sunt tratate acum de către elevi ca şi cum ar fi ale lor.
Exersarea elevilor în dramatizarea unor fragmente de opere literare sau chiar în opere întregi poate lua forma procesului literar, cu mari posibilităţi de sensibilizare a elevilor la o receptare creatoare a literaturii, foarte util în dezvoltarea capacităţii de a aborda şi de a aprecia un text literar.
Procesul literar este, în fond, o dezbatere problematizată a universului unei opere literare, în care elevii se antrenează ca inculpaţi, acuzatori sau apărători ai destinelor personajelor operei respective. Această modalitate poate căpăta fie forma mai puţin pretenţioasă a unei discuţii contradictorii, fără scenariu precis, care are menirea să susţină sau să combată felul în care sunt rezolvate în operă problemele, personajele, conflictele etc. (integrată uneori chiar în lecţie), fie forma unui spectacol, cu aspect de proces judiciar ( ceea ce presupune elaborarea unui scenariu adecvat) realizat în cadrul cercului dramatic. În sens mai larg, dramatizarea înseamnă a pune elevii în faţa „dramei ştiinţei”, a spectacolului căutării, a experimentării mai multor variante, a riscurilor şi surprizelor, a descoperirii adevărului prin prezentarea ştiinţei ca proces. Cu toate că interpretarea rolului principal este lăsată aici pe seama profesorului, dramatizarea se apropie de particularităţile învăţării prin descoperire, asigurând o percepere creatoare a materiei.
În educaţie, drama improvizată poate fi practicată ca metodă de soluţionare a stărilor sau problemelor conflictuale, cu funcţie pedagogico-terapeutică. Fie că este vorba de psihodramă (psihoterapie individuală) sau sociodramă (psihoterapie de grup), această tehnică are la bază acelaşi principiu al acţiunii terapeutice prin jocuri de roluri, enunţat de J. Moreno. Cu alte cuvinte, arta punerii în scenă este utilizată cu scopul de a da posibilitate subiecţilor să se elibereze de angoasele lor şi de a reintra în posesia propriei personalităţi. Astfel, după necesităţi, profesorul stabileşte acea temă conflictuală care oglindeşte la un moment dat problemele şi fământările vieţii curente ale copiilor cu care lucrează; tema este pusă apoi în scenă prin improvizaţie, cu participarea atât a subiecţilor prestabiliţi, cât şi a profesorului, fiecare dintre ei primind anumite roluri pe care au să le joace în mod spontan. Aceştia din urmă stimulează, orientează şi evaluează astfel diferitele situaţii şi momente ale jocului, încât elevii participanţi pot să-şi exteriorizeze trăirile lor, să-şi conştientizeze cauzele care au generat stările lor tensionale, conflictuale, gândurile inhibate, anumite tendinţe, să se poată descărca de povara care le grevează inconştientul, să se poată uşura sau elibera din punct de vedere psihic de complexele care-i domină (efectul de catharsis al jocului), ceea ce va contribui la reducerea sau vindecarea stărilor psihice vizate. Ruth Byers spunea că „Dramaturgia creatoare contribuie în nenumărate feluri la dezvoltarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor elevului prin a-i descătuşa imaginaţia, a-i lărgi orizontul şi a-i stimula simţul de observaţie. Îl învaţă să fructifice în mod practic cunoştinţele teoretice şi întâmplările prin care a trecut. Copilul capătă încredere în el însuşi. În felul acesta, devine conştient de forţa lui creatoare.” (R. Byers, „Teatrul, izvor de fantezie creatoare, Bucureşti, E.D.P. , 1970, p. 131) De altfel, ipostaza copilului creator şi totodată interpret se întâlneşte în mod obişnuit în universul jocurilor copilăriei, fiind , într-o măsură sau alta, ilustrată de orice copil. Jocul de-a mama şi copilul, de pildă, în care se antrenează fetiţele, este, de fapt, un mic spectoacol teatral, în care „ dramaturgul” (creatorul scenariului) şi „interpretul” se identifică în persoana copiilor participând la joc. Un asemenea „spectacol” se elaborează spontan. Rămâne dificilă problema adaptării naturii dramaturgiei creatoare la particularităţile de vârstă ale preadolescenţilor, adolescenţilor şi tinerilor.
În ansamblul formelor moderne de instrucţie şi educaţie, cercurile literar-artistice aduc o mare contribuţie la descoperirea şi stimularea talentelor şi aptitudinilor elevilor, la cultivarea interesului şi pasiunii pentru literatură şi artă în general, la educarea elevilor pentru folosirea utilă şi plăcută a timpului liber, la dezvoltarea imaginaţiei creatoare, a sensibilităţii artistice, la iniţierea lor în sarcini de muncă şi responsabilităţi, la stimularea iniţiativei şi independenţei în acţiune, în fine, la stabilirea unor relaţii mai apropiate între profesor şi elevi. Astfel, cercul dramatic urmăreşte să descopere elementele talentate în arta interpretării scenice, cultivarea aptitudinilor dramatice, formarea unor priceperi elementare de punere în scenă a unui spectacol şi, implicit, lărgirea orizontului cultural-literar. Poate fi organizat în trei variante, în funcţie de scopul urmărit, de conţinutul activităţilor şi modalităţile de lucru. Varianta I este cea obişnuită, care urmăreşte depistarea şi crearea unor condiţii pentru dezvoltarea aptitudinilor interpretativ-scenice ale elevilor.
Conţinutul activităţii constă în pregătirea diverselor genuri de spectacol: recitaluri de poezie, montaje literare, spectacole teatrale. Modalitatea dominantă de lucru este instruirea prin repetiţii. Varianta a II-a este cercul dramaturgiei creatoare. Scopul urmărit este dezvoltarea complexă a aptitudinilor creatoare şi de interpretare a elevilor. Elevul este pus în situaţia de a participa la elaborarea piesei şi la reprezentarea ei scenică, deci el este în acelaşi timp şi autor şi interpret. Varianta a III-a ar putea fi cercul de istoria teatrului. Scopul este cunoaşterea marilor epoci ale teatrului universal şi a operelor reprezentative. Această variantă este mai puţin folosită la clasele gimnaziale, aceasta pentru că elevii n-au la îndemână toate instrumentele şi toate cunoştinţele necesare ca să poată înţelege stilul şi modalităţile de creaţie şi creare ale operelor din epoca elină, epoca latină, epoca elisabetană, clasicismul, romantismul, realismul sau teatrul absurdului. Totodată, în conţinutul activităţii se integrează şi familiarizarea cu problemele specifice ale artei spectacolului teatral: regie, joc actoricesc, scenografie, lumină, sonorizare. Modalităţi de lucru într-o asemenea activitate sunt multiple: exemplificarea, filmul documentar sau diafilmul, lectura dramatizată a unor momente, folosirea de materiale auxiliare: fotografii, stampe, portrete, audiţii.
Cercul dramatic dispune, prin natura sa, de mari posibilităţi în ceea ce priveşte cultivarea creativităţii la elevi. Se poate spune că el prezintă o sinteză a cercurilor literar-artistice şi că, prin aceasta, contribuie la formarea tuturor laturilor creativităţii: gândire, imaginaţie, aptitudini, talent. Pentru ca cercul dramatic şcolar să devină o formă modernă de organizare a receptării literaturii, el trebuie să îmbraţişeze modalităţi de manifestare care să înlesnească însuşirea creatoare a operelor. Antrenarea elevilor în pregătirea unui recital de versuri, a unui montaj literar, în realizarea şi interpretarea unor piese de teatru contribuie la stimularea activităţii lor. Exersarea elevilor în dramatizarea fragmentelor de opere sau operelor întregi ar trebui să constituie o activitate frecventă în cadrul orelor de literatură română de la ciclul gimnazial