EDICT

Accelerarea schimbărilor pe toate planurile, impactul dintre tehnologie şi mediul natural, reclamă o nouă mentalitate privind problematica mediului, deci o educaţie ecologică de la cea mai fragedă vârstă.

Motto: “Ecologia e o tulburătoare poveste de dragoste dintre om şi natură. Dar şi un legământ.” (Toma George Maiorescu)

Un document UNESCO din 1982 propunea sub titulatura de Probleme mondiale în şcoală, introducerea în şcoală, printre alte teme şi a unor teme de mediu, de alimentaţie, nutriţie şi subnutriţie. Introducerea „noilor educaţii” în curriculum ul şcolar este, la momentul actual, o necesitate, cu atât mai mult cu cât asistăm la noi provocări în evoluţia socială (deteriorarea continuă a mediului, exploziile demografice, agresiunea culturală provocată de mass media etc.), toate acestea având un impact deosebit asupra formării comportamentelor de bază ale copilului, viitorul cetăţean.

Etimologic, ecologia reprezintă  „ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dacă numele îi provine de la omul de ştiinţă german Haeckel, fondatorul de conţinut al ecologiei este considerat Charles Darwin. El a relevat dependenţa şi starea de echilibru dintre diferite specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este azi definită ca ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.

Educaţia ecologică în şcoală reprezintă o preocupare constantă în toate categoriile de activităţi. Acest demers este de o importanţă majoră întrucât primele forme de organizare a cunoaşterii de către copii a mediului înconjurător apar în învăţământul preprimar şi se continuă în clasele primare prin reintroducerea obiectului Cunoaşterea Mediului  începând cu clasa I.

Întrucât problematica mediului are un caracter pluridisciplinar şi o mare complexitate, o evoluţie rapidă şi greu de prevăzut şi un caracter prioritar, conţinuturile trebuie relaţionate cu viitorul planetei şi supravieţuirea speciei umane.

Obiectivele ce trebuie urmărite în şcoală sunt:

• „alfabetizarea” în materie de mediu;
• conştientizarea diversităţii şi importanţei problemelor ecologice, ca şi a comportamentelor umane care afectează mediul;
• înţelegerea corectă a raportului individ mediu;
• dezvoltarea respectului faţă de mediu şi a responsabilităţii;
• analiza critică a problemelor de mediu;
• dezvoltarea capacităţii de a lua decizii etc.

Pornind de la premisa că şcoala mileniului III este centrată pe elev – deci pe cel care învaţă – se impune înlocuirea caracterului enciclopedist al actului educativ cu un proces activ care să implice atât activitate mentală, cât şi activitate fizică, formând capacităţi şi competenţe necesare pe parcursul întregii vieţi: de a observa şi analiza, de a interpreta, de a compara, de a selecta, apoi de a generaliza, de a comunica, de a coopera, de a iniţia şi de a finaliza un proiect. Se impune astfel o abordare interdisciplinară a problemelor de studiat şi, de asemenea, parteneriatul între învăţători sau învăţători profesori de la anumite discipline.

Urmărind pe parcursul întregului ciclu primar si gimnazial realizarea obiectivelor educaţiei ecologice, atât prin valorificarea conţinuturilor unor texte din manual, cât şi prin excursiile, vizitele, mapele tematice realizate, vom constata că la sfârşitul acestei perioade elevii au un bagaj de cunoştinţe, dar şi de abilităţi în stare să i facă să acţioneze în vederea protejării mediului, chiar de la această vârstă. Astfel, copilul va fi capabil să protejeze mediul apropiat (curtea, spaţiul verde, arborii existenţi), să planteze o floare, un copac, să atragă atenţia celorlalţi pentru a păstra curăţenia, să participe la reciclarea unor deşeuri (din sticlă, plastic, hârtie) etc. Elevul va fi antrenat atât în activităţile de observare, cât şi de manipulare şi experimentare, avându se în vedere faptul că învaţă mult mai temeinic atunci când lucrează practic şi când forma de activitate depăşeşte spaţiul băncii de şcoală. Nu trebuie scăpat din vedere şi faptul că o învăţare eficientă presupune feed back, care i oferă copilului nu numai măsura realizării unei sarcini, cât, mai ales, valoarea (calitatea) pe care o are activitatea desfăşurată.

Educaţia ecologică se poate face începând cu satisfacerea intereselor copiilor de cunoaştere a plantelor şi animalelor în condiţii naturale şi continuând cu educarea deprinderii de a închide la timp comutatorul, robinetul, de a ocroti spaţiile verzi sau de a recupera organizat deşeurile de hârtie, metal, materiale sintetice sau  sticlă pentru a le reintroduce în circuitul economic.

Orice activitate ce se desfăşoară în afara sălii de clasă înseamnă activitate în contact nemijlocit cu mediul înconjurător. Aşa cum îi învăţăm pe elevi să vorbească, să se poarte în familie, la şcoală, în societate, tot aşa trebuie să-i învăţăm să se poarte cu mediul în care trăim.

„Numai prin această apropiere a elevului de fenomenul viu se poate înfăptui una din comenzile sociale deosebit de imperioase ale zilelor noastre şi anume protejarea naturii şi păstrarea nealterată a mediului ambiant.” (“Ecologie”- B. Stugren şi H. Killyen).

Elevii îşi formează convingeri trainice cu privire la necesitatea protejării mediului ambiant numai atunci când se porneşte de la exemple concrete, pozitive sau negative, luate din orizontul lor local. Ei rămân astfel cu o imagine clară despre faptul că:

• în natură totul este în echilibru;
• echilibrul natural poate fi modificat dintr-o cauză sau alta, omul jucând unul din rolurile cele mai importante;
• intervenţia omului în modificarea lanţurilor trofice este, de multe ori, neavenită, fiind necesare măsuri pentru restabilirea echilibrului;
• se impune, cu necesitate, protejarea şi conservarea resurselor naturale;
• se impun măsuri pentru prevenirea efectului nociv al tuturor formelor de poluare a mediului;

Educaţia ecologică este componentă a “noilor educaţii” şi îşi propune să-l conducă pe elev spre formarea unui punct de vedere obiectiv asupra realităţii, să-l incite la participare, să devină conştient de viitor. Ecoeducaţia  nu este o cerinţă care să facă faţă problemelor ridicate în prezent, ci, mai ales, una pentru rezolvarea problemelor viitoare, dacă se ia în considerare ideea că dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

Cei cărora le revine nobila misiune de a iniţia tineretul în cunoaşterea naturii şi protejarea ei, de la cea mai fragedă vârstă sunt cadrele didactice.

Obiectivele specifice educaţiei ecologice pot fi:

• să formeze generaţii de oameni cu o sănătoasă conştiinţă etică referitoare la apărarea şi conservarea mediului;
• să creeze unele concepţii şi convingeri pentru generaţia actuală şi, mai  ales, generaţiile urmatoare de a schimba progresiv actuala tehnologie poluantă cu un  ansamblu de activităţi umane nepoluante;
• să sesizeze că raţionalitatea omenirii înseamnă şi raţionalitatea în raport cu propriul mediu de viaţă.

Obiectivele mai sus menţionate ar avea ca finalităţi:

• înţelegerea naturii complexe, a mediului pentru o utilizare prudentă şi raţională a resurselor acestora;
• formarea unei conştiinţe ecologice;
• cooperarea pentru conservarea şi ameliorarea mediului.

Educaţia ecologică este oportună şi, cu cât este începută de la o vârstă cât mai  fragedă, cu atât are şanse mai mari de reuşită. O condiţie esenţială a realizării acestei  educaţii ecologice este ca ea să se conceapă în natură şi pentru natură. Copiii trebuie să devină prieteni ai naturii, cu condiţia să respecte natura.

Cunoaşterea şi ocrotirea naturii începe cu floarea de la fereastră, cu canarul, pisicuţa, căţeluşul sau pasărea pe care nu trebuie s-o rănim, ci să-i oferim câteva firimituri de pâine. Nu mila de vieţuitoare, ci respectul este necesar unei adevărate prietenii,  convingerea că totul în natură este folositor, noţiunea de dăunător a inventat-o omul ce cunoaşte, dar nu recunoaşte lanţul trofic.

Conştiinţa unui copil, atunci când încearcă să înţeleagă şi să determine relaţia dintre el şi natura vie, să rezolve conflicte extrem de intime, se evidenţiază în acţiunea sa de decizie : a rupe sau nu o plantă, a ucide sau nu o insectă….

Prezentarea cunoştinţelor în mod gradat: mediul şcolar, familial, anotimpuri, făcându-se apoi trecerea la corpuri cu viaţă şi fără viaţă permite elevilor o înţelegere  deplină. Elevii trebuie orientaţi în permanenţă spre căutarea relaţiilor esenţiale între fenomene. Ei ajung să înţeleagă treptat interdependenţa ce există între vieţuitoare şi factorii de mediu, influenţa acestora asupra vieţii şi dezvoltării plantelor, animalelor şi  omului.

În vederea dezvoltării, gândirii ecologice a elevilor, chiar la vârsta micii şcolaritaţi, se pot adresa întrebări – problemă, cum ar fi : ,,Ce credeţi că s-ar putea  întâmpla dacă ar dispărea  toate ciocănitorile?’’. Prin raţionamente simple, elevii îşi dau seama că ar creşte mult numărul insectelor dăunătoare care ar pune  în pericol copacii.

În zilele noastre, între dezvoltarea societaţii omeneşti şi protecţia mediului există o  contradicţie care devine din ce în ce mai accentuată; dezvoltarea societaţii nu se poate opri, iar deteriorarea mediului nu poate continua; se impune astfel găsirea unor soluţii pentru protecţia mediului şi existenţa vieţii pe TERRA.

Se poate lansa spre dezbatere la nivelul clasei de elevi o problemă cum ar fi: ,,De  ce se vorbeşte din ce în ce mai mult despre distrugerea mediului şi necesitatea protecţiei acestuia?’’. Este bine, ca noi, învăţătorii să dirijăm observarea sistematică a materialelor  expuse în faţa clasei, prin întrebări, ca de exemplu : ,,Care sunt activităţile umane care duc la poluarea mediului (încărcarea cu substanţe toxice )?’’; ,,Care sunt efectele poluării  aerului asupra pădurilor?’’; ,,Cum arată o pădure care se găseşte în apropierea unei uzine chimice, care aruncă (emană) în aer substanţe toxice?’’; ,,Cum sunt frunzele  arborilor?’’; ,,Ce se întâmplă cu animalele din aceste păduri?’’; ,,La ce duce tăierea necontrolată a pădurilor?’’; ,,Cine poate polua apele ?’’;  ,,Ce efecte are poluarea  apelor?’’; ,,De ce nu se mai găsesc peşti în apele în care s-au produs deversări  petroliere?’’; ,,Cum arată un oraş poluat?’’; Ce aspect au arborii de pe marginea străzilor circulate intens?’’  etc.

Concluzia posibilă din acest dialog subliniază următorul aspect: substanţele dăunătoare rezultate din unele activităţi umane (industrie, agricultură, transporturi etc) pot duce la distrugerea mediilor de viaţă şi a vieţuitoarelor din acestea.

Poate fi abordată şi tema: „Viaţa pe Pământ depinde de noi’’, în care elevilor li se pot adresa întrebări de genul: „Cum vedeţi voi rezolvată problema protecţiei mediului?’’; „Cum puteţi contribui  şi voi la protecţia mediului?’’. Cu sensibilitatea care-i caracterizează, elevii pot uşor să devină prieteni ai naturii, să o înţeleagă, să-i aprecieze frumuseţea, să-i cunoască toate componentele şi particularităţile, să se apropie de ea şi să o protejeze. Deprinderile şi obişnuinţele formate în copilărie se păstrează, în mare parte, pe tot parcursul vieţii. Încă de mici, copiii trebuie să-şi formeze atitudini dezaprobatoare faţă de cei care încalcă normele de păstrare a igienei mediului, care sporesc poluarea prin acţiuni iresponsabile.

Nu este necesar să avem o disciplină specială în cadrul căreia să învăţăm cum să protejăm natura pentru că natura face parte din viaţa noastră, este izvorul recreerii noastre, al sănătăţii, obiectul admiraţiei, sursa de inspiraţie precum şi resursele de care avem nevoie pentru a trăi.

Educaţia ecologică constituie unul dintre obiectivele care se regăsesc la toate disciplinele de învăţământ. Interdisciplinaritatea ne oferă posibilitatea de a prezenta copiilor obiecte şi fenomene într-o relaţie de intercondiţionare şi a-i face să înţeleagă pericolul dezechilibrului natural determinat de influenţa omului.

Textele de limba română, poeziile, întâmplările fantastice din basme, descrierile, toate creează o atmosfera afectivă, generatoare de sentimente de admiraţie pentru natură. Natura este cea care oferă adăpost şi la bine şi la greu, şi celor care o respectă şi celor care o nedreptăţesc, asemenea unui înţelept care aşteaptă cu multă răbdare să se trezească din ignoranţă toate fiinţele. Suferă în tăcere şi îşi vindecă rănile ca să poată fi mereu primitoare pentru cei care se refugiază în mijlocul ei, o admiră, o cântă, o pictează sau îşi asigură existenţa. Studierea unor texte despre natură mobilizează elevii atât afectiv cât şi intelectual.

Obişnuim, în clasele noastre, să îndrumăm elevii să-şi noteze expresiile frumoase întâlnite în lecţii ori în lectura suplimentară pentru a le introduce în vocabularul lor activ şi am constatat că aleg acele expresii care implică natura într-un fel sau altul (epitete, comparaţii, metafore) ceea ce dovedeşte că sunt şi devin sensibili la frumuseţile naturii, învăţând totodată că ea trebuie păstrată la fel, încât să farmece şi pe urmaşi.

Literatura noastră ne oferă variate şi frumoase  texte inspirate din natură. Avem o ţară frumoasă ca un cântec. Elevii află din poezii, povestiri, că ţara noastră este un „minunat buchet de flori”  strâns cu o „panglică albastră” care este  Dunărea. Ei ştiu că  trăim într-o ţară binecuvântată  cu frumuseţi rare: munţi ale căror creste sfidează norii, dealuri line pe care privirea se odihneşte sub imperiul multor culori, câmpii  întinse. Toate sunt străbătute de ape limpezi. Din diferite texte află despre plante şi animale, unele chiar pe cale de dispariţie.

Fie că studiem limba română, matematica, muzica, geografia, istoria, artele, mişcarea sportivă etc., natura este prezentă spre a-şi dezvălui splendoarea şi a-şi evidenţia utilitatea.

Bibliografie:
1. https://marioara2008.wordpress.com    –  (blogul meu personal )
2. Dumitrescu, F., Stănculescu, C. – „Natura pe înţelesul copiilor”, Editura Carminis, Piteşti, 1998;
3. Ionescu, Al., Săhleanu, V., Bândiu, C., – “Protecţia mediului înconjurător şi educaţia cologistă”,Editura Ceres, Bucureşti, 1989;
4. Mateşică, V.,      –  Modalităţi de educaţie ecologică a micilor şcolari, Ed. “Miniped” – Înv. primar,   Nr. 4,  Bucureşti, 2003;
5. Pistol, Mădălina, Din, Nicoleta,  – „Ecologie”, Editura Erc Press, Bucureşti, 2004
6. Şuliuc D.,    – “Educaţia ecologică, parte integrantă în curriculumul naţional, Înv. primar, nr. 2 – 3, Bucureşti.