Pentru a înțelege procesul educațional, este necesar, înainte de toate, să înțelegem copilul care se află în proces de dezvoltare, în raport cu mediul său. Psihologia dezvoltării copilului este un domeniu dinamic și multidimensional, care integrează aspecte cognitive, afective și sociale, emoționale și comportamentale. Acestea interacționează constant și influențează felul în care copilul abordează relaționarea, procesul de învățare și construirea identității. Prin urmare, actul educațional nu se poate limita la expunerea de informații, ci, din perspectiva teoriilor dezvoltării cognitive, trebuie să cuprindă dimensiuni extinse gradual, pentru a implica experiența, interacțiunea socială și limbajul, fără a se limita la acestea, pentru a răspunde particularităților de învățare. Pentru a depăși, însă, limitele fragmentării, s-a identificat necesitatea abordării transdisciplinare, care vizează crearea unor contexte în care cunoștințele și abilitățile din diferite domenii se împletesc pentru a soluționa situații complexe, relevante pentru elev.
Psihologia dezvoltării prezintă modificările comportamentelor în moduri analitice și globale, de la simțuri până la interacțiunile cu cei din jur. Acest domeniu al psihologiei vizează varietatea modificărilor, bunăoară schimbări fizice, cognitive sau psihosociale, de unde rezultă interdisciplinaritatea dezvoltării umane. Transmiterea intergenerațională a comportamentelor și repetarea unor conflicte ale generațiilor anterioare în situațiile din viața de zi cu zi, în prezent, se extind ca un domeniu nou, cu perspective vaste – psihologia dezvoltării umane.
Inițial, psihologia dezvoltării a fost cunoscută ca psihologie genetică, urmărind comportamentele care prind formă în copilărie. Bineînțeles, acest lucru se datorează aspectelor ce țin de modificările apărute la vârsta copilăriei, pe care trebuie să le cunoaștem cât mai bine pentru a dezvolta o pedagogie adecvată.
Bazele dezvoltării umane au rădăcini biologice, interacționale și de mediu, care se împletesc în ontogeneza individului, care se manifestă în contextul sociocultural, fiind influențat istoric. Una dintre cauzele dezvoltării constă în suma interacțiunilor, dar și în concretizarea acestora. Prin urmare, nu numai copilul de schimbă, ci și mediul fizic și social în care se dezvoltă, iar acesta, la rândul său, suferă modificări mai mult sau mai puțin previzibile, în raport cu schimbările culturale sau ciclurile vieții.
Prin urmare, nu doar copilul de schimbă, ci și mediul în care se dezvoltă, familia, vecinii, școala, cultura din care face parte. Sunt posibile diverse schimbări în funcție de nivelul său social, iar acestea îl influențează în funcție de modul și capacitatea sa de a reacționa la ele, iar mediul său de viață îi va influența dezvoltarea. Dezvoltarea copilului este un proces complex, care urmărește dezvoltarea fizică, cognitivă, socială și morală. Este influențată de factori biologici, psihologici, familiali, sociali și culturali, dar și de experiențele individuale. Ca rezultat, copilul nu poate fi privit doar printr-un filtru unic, iar o dificultate de învățare sau adaptare poate avea la bază cauze cognitive, emoționale, familiale sau sociale, uneori medicale, care se pot influența reciproc. În această situație, abordarea transdisciplinară poate ajuta la depășirea limitelor, iar integrarea cunoștințelor și viziunilor din mai multe domenii pot duce la o înțelegere din punct de vedere holistic. În această situație, profesorul urmărește înțelegerea copilului nu doar ca elev, ci și ca persoană în curs de dezvoltare.
Psihologia dezvoltării contribuie la o mai bună înțelegere a particularităților de vârstă și modul în care acestea influențează învățarea. Dezvoltarea cognitivă, emoțională, socială și motivațională sunt foarte importante în ceea ce privește percepția și înțelegerea noțiunilor, comunicarea și relaționarea, exprimarea emoțiilor, rezolvarea problemelor, formarea autonomiei și creșterea stimei de sine, adaptarea la cerințe etc. Așadar, metodele de predare necesită o adaptare în raport cu nivelul de dezvoltare și nevoile individuale ale copilului. În această situație, abordarea transdisciplinară permite realizarea unor activități care depășesc limitele unei singure discipline, pornind de la situații reale. Prin abordarea transdisciplinară, similar abordării interdisciplinare, profesorul devine un facilitator al învățării, prin felul în care creează situații în care elevii cooperează, adresează întrebări, identifică soluții și aplică cunoștințele din mai multe domenii.
În ceea ce privește predarea limbilor străine, abordarea transdisciplinară presupune folosirea acestora ca instrumente pentru dobândirea competențelor și în alte domenii. Un exemplu de abordare transdisciplinară la clasă este legat de artă și cultură. Este un prilej de a descrie operele și de a exprima opinii, iar cunoștințele ce țin de artă, istorie, geografie și TIC se împletesc armonios în realizarea proiectelor de grup pe această temă. Elevii, împărțiți în grupe, realizează un proiect în format digital, pe care îl prezintă celorlalți colegi, pe baza informațiilor colectate online, verificate și instrumentate într-o prezentare. În urma concluziilor, copiilor li se oferă ocazia de a vorbi liber, în ceea ce privește preferințele și părerile în raport cu un artist sau/ și țara de proveniență. O astfel de prezentare poate duce la activități de follow-up, de pildă dezbaterea. În acest context, de menționat este și influența educației sociale, în ceea ce privește raportul de colaborare între membrii grupurilor și împărțirea responsabilităților. De multe ori, se identifică și nevoia abilităților de leadership sau public speaking, întrucât un grup are nevoie de un lider sau speaker.
Pe această cale, copiii au ocazia să exploreze lumea, iar activitatea contribuie la dezvoltarea competențelor lingvistice, cognitive, sociale și practice, atât de necesare, conform celor menționate în paragrafele introductive, ca abilități în mediul de dezvoltare și în viața de zi cu zi. Howard Gardner, în Teoria Inteligențelor Multiple, menționează faptul că o lecție transdisciplinară are la bază diverse modalități de exprimare și învățare, în timp ce copiii pot avea profiluri diferite de puncte forte. De exemplu, într-un proiect de limba engleză, copiii pot să scrie, să realizeze desen grafic, să cânte sau să prezinte oral.
Jean Piaget susține că procesul de învățare necesită adaptare în funcție de nivelul de dezvoltare cognitivă al copilului, iar activitățile transdisciplinare, similar activităților interdisciplinare, reprezintă prilej de explorare și construire activă a cunoașterii.
În concluzie, în sistemul educațional, abordarea transdisciplinară permite elevului să utilizeze cunoștințele și abilitățile din domenii diverse cu scopul de a rezolva sarcini complexe și situații autentice, în timp ce psihologia dezvoltării se află la baza strategiilor profesorului în raport cu felul în care se dezvoltă sau învață un copil.
Bibliografie
Muntean, A., 2006, Psihologia dezvoltării umane, Polirom;
Goleman, D., 2018, Inteligența socială, Editura Curtea Veche Publishing, București;
Piaget, J., 1969, The Psychology of the Child, Basic Books, USA;
Gardner, H., 2011, Frames of Mind, Basic Books, Third Edition, USA;