Dezvoltarea atipică: autismul

Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană, cele două deficiențe fiind, de regulă, consecutive una celeilalte. Unul din ele este autismul.
Termenul de “autism” este derivat din cuvântul grecesc “autos” , care înseamnă “sine însuşi”. Acest termen a fost pentru prima oară introdus în psihiatrie în anul 1911 de către E. Bleuler, în lucrarea sa “Grupa schizofrenicilor”. Este un polihandicap ce presupune o excesivă închidere a persoanei în sine, o desprindere de realitate, cu o intensificare a vieţii imaginative.

Psihiatrul american L. Kanner va descrie sub termenul de “autism infantil precoce” un tablou diferit al schizofreniei infantile, caracterizat, după el, printr-o incapacitate a copilului mic, de a stabili contacte afective cu mediul. Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ani și jumătate) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult), acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare, a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare, a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale, a unor tulburări acţionale şi comportamentale , precum şi disfuncționalităţi ale proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice.

Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare, limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată, verbalizările şi inversarea pronumelor (tu în loc de eu, existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. Specifice acestui polihandicap sunt:

  • dificultăţile perceptuale (ex.: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici, atracţia pentru obiecte/stimuli nerelevanţi precum un copil normal);
  • dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (ex.: învaţă uşor să facă înmulţiri, dar nu poate să numere până la 10);
  • tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii-gestuale sau sub forma activităţilor repetitive-comportamentale de automutilare şi de autostimulare tactilă , kinestezică ,auditivă,  vizuală);
  • întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi, acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsa de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur, imaturitate afectivă), cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive etc.).

Capacitatea intelectuală a autistului nu poate fi calificată ca diminuantă sau absentă ca la copilul deficient mintal. La copilul autist se poate vorbi despre faptul că îşi pune în practică această capacitate intelectuală numai într-un mod foarte selectiv, nedezvoltând-o, în cele din urmă manifestând careţe şi insuficienţe la nivelul unei debilităţi profunde. Astfel, deficienţele de relaţionare şi de comunicare, senzoriale, afective şi cognitive, influenţează în mod negativ dezvoltarea personalităţii copilului autist.

Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei, în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. Teoriile psihogene (B. Bettlheim, M. Mahler, Tustin) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece, ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător, cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. Teoriile organogenetice (A. Van Krevelin, L. Bender, Rimland) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. Potrivit acestor abordări, autismul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. Teoriile comportamentale (Fester, J.K.Wing) iau drept origine a sindromului autist exteriorul, mediul, polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. Din perspectiva etiologică, în producerea autismului pot concura o varietate de factori care se subsumează oricărora dintre cele trei tipuri principale de teorii anterioare.

Pentru a putea trata şi recupera copilul autist trebuie cunoscute evoluţia şi pronosticul bolii, precum şi factorii care o influenţează (IQ- coeficientul de inteligenţă al copilului, etiologia polihandicapului, vârsta copilului, depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe). În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie:

  • abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei, a electroşocurilor, a “ masajului sugarului”, cu origine în masajul indian);
  • abordarea psihologică ( cu variantele ei: psihodinamica-presupunând îndepartarea copilului de acasă şi plasarea lui în alt mediu , metoda comportamentală , aplicată atât copiilor autişti-sistem întărire-stingere-pedepsire, cât şi părinţilor lor- aceştia învăţând să fie terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă, ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald, potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil).

Alte strategii de tratament, focalizate pe atingerea următoarelor obiective:

  • stimularea dezvoltării normale a copilului autist;
  • dezvoltarea motricităţii lui;
  • căpătarea autonomiei personale;
  • creşterea calităţii relaţiilor sale sociale;
  • dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării problemelor de comportament non-specifice (de somn, nutriţie, accese de furie, angoase, comportamente distructive);
  • dezvoltarea limbajului, etc.

Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă, jocul fiind poate cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autistului.

Accesări: 258

Articole asemănătoare