Actul educaţional prezent cere adoptarea unor metode şi tehnici noi de predare-învăţare, care să pună accentul nu numai pe informare, ci şi pe formare, cu alte cuvinte care să fie totodată postmoderne şi tradiţionale. „Apelul la tradiţie poate fi formulat în moduri diferite, dar trebuie să fie foarte clar că adevăratul concept de tradiţie este acela de a reprezenta valori ce trebuie redescoperite în noi experienţe.” Elementele vizate de actul educaţional sunt cei trei pioni în jurul cărora se (re)constitue procesul instructiv-educativ, implicit profesorul, elevul şi informaţia/ cunoştinţele – reprezentate în cazul literaturii de textele literare.
Una dintre cerinţele actuale constă în apropierea elevului de text, accentul fiind pus pe lectură, pe cultivarea gustului pentru lectură. Îndrumarea acesteia este o necesitate datorată caracterului său procesual şi valorii formative şi informative a receptării cunoştinţelor umane(a cunoaşterii lumii) prin lectură. Prin urmare, lectura elevilor trebuie îndrumată şi stimulată, făcând uz de o multitudine de mijloace şi eliminându-se din practica şcolară tot ceea ce se dovedeşte formal şi constitue un impediment, un obstacol în apropierea elevilor de carte. Textul se oferă spre a fi înţeles, descifrat şi apreciat; doar lectura permite pătrunderea în intimitatea operei şi transgresarea limitelor impuse de grafie.
Legătura care se înfiripă între cel ce oferă textul (autorul, prin intermediul profesorului), textul „transmis” (opera literară) şi destinatarul acestuia (lectorul sau elevul) apare sub formă de comunicare, una literară, care urmează cursul comunicării umane. Nu trebuie însă confundate cele două tipuri de comunicare; cât priveşte comunicarea literară, aceasta trebuie să ţină cont de anumite competenţe şi obiective educaţionale, specificate în Programa şcolară pentru Limba şi literatura română.
În acest context, metoda hărţii subiective apare drept o tehnică necanonică, în perfect acord cu cerinţele postmoderne. Esenţa acestei tehnici vizează, în primul rând, simularea unei experienţe esenţiale de viaţă, antrenând un grup de oameni să o trăiască, să conştientizeze ce au simţit, ce au făcut, ce şi-au imaginat, ce le-a trecut prin minte în momentul în care au auzit/ citit textul pentru prima oară; toate aceste închipuiri şi „simţiri” la nivelul minţii se concretizează într-un desen, care va conţine acele elemente din poezie ce l-au marcat/impresionat pe lector, un desen configurat cu ajutorul liniilor, figurilor geometrice, termenilor, simbolurilor, etc., cu alte cuvinte prin îmbinarea geometriei, desenului, limbii şi literaturii. Odată cu reprezentarea grafică a textului liric, elevul (re)creează, (re)face poezia, devine un fel de creator, ceea ce îi conferă o mai mare încredere în forţele proprii, îi demonstrează că mereu există o pluralitate de sensuri şi îi deschide noi orizonturi, dezvoltându-i personalitatea.
Baza hărţii subiective o constitue, aşadar, imaginea, fie că vorbim despre cea din mintea lectorului sau despre cea de pe foaia de hârtie, accentul fiind pus pe contribuţia acesteia în cadrul procesului instructiv-educativ. De ce imaginea? O parte a răspunsului dat acestei chestiuni e legată de postmodernitate, căci, după spusele „filosofului imaginilor” Jean-Jacques Wunenburger, viaţa spiritului şi a culturii este marcată în zilele noastre de omniprezenţa imaginilor, ceea ce înseamnă că suntem contemporani cu o „civilizaţie a imaginii”, profetizată începând cu anii ´60 ca sfârşit al epocii Gutenberg, deci al epocii scrisului şi a culturii abstracte , cu completarea făcută de Lyotard prin cuvintele lui G. Debord: societatea postmodernă e o societate a spectacolului – un spectacol asigurat de imagine. Pe de altă parte, imaginea constitue o categorie mixtă şi deconcertantă, situată între concret şi abstract, real şi ideal, sensibil şi inteligibil, permiţând celui care o „utilizează”să reproducă şi să interiorizeze întreaga lume, indiferent de dimensiunea sa, să o conserve mintal sau scris, dar şi să o diversifice, până la a o recrea. Tocmai prin caracterul său mixt, ea favorizează perceperea, înţelegerea, reprezentarea şi (re)crearea lumii pe două planuri, concomitente chiar, fără a se crea o oarecare mixtură, totul fiind clar şi concis, dar purtător de numeroase semnificaţii. De la imaginea unei realităţi până la cea a irealului nu este decât un singur pas, graniţa dintre acestea, uşor de trecut de altfel, fiind reprezentată tocmai prin această imagine. Imaginea e grefată pe conţinuturi senzoriale rezultate din experienţă, dar este şi impregnată de semnificaţii emanând din activităţi intelectuale, ea actualizează forme ale lumii după configuraţii inedite, dar se expune şi proiecţiilor afective ale subiectului care le conferă adeseori valori criticate .
Datorită acestor caracteristici, ea susţine elevul – şi nu numai – în tendinţa sa de a survola lumea folosindu-se de imaginaţie, de a afla adevărurile ascunse, îi satisface orice dorinţă de devenire şi contopire cu universul, până la a-l lăsa, chiar impulsiona, în a-şi folosi creativitatea pentru a (re)crea lumea. Cu ajutorul imaginii, acesta se simte putincios în imensitatea lumii, util şi valoros în acelaşi timp.
Metoda hărţii subiective este, în opinia mea, o metodă deosebit de complexă, deoarece îmbină armonios cele două laturi ale procesului instructiv-educativ: psihologică şi didactică. Ea permite nu doar lectura în stil postmodern a unui text, ci şi găsirea pluralităţii de sensuri ce caracterizează orice operă literară, presupune atât relaxare prin jocul „de-a desenatul”, cât şi învăţare(e receptată ca atare o poezie), cu alte cuvinte presupune învăţarea prin joc şi, nu în ultimul rând, cultivă competenţa de argumentare la elevi, atât de cerută de programele şcolare şi în cadrul subiectelor de bacalaureat.
În altă ordine de idei, se poate merge mai departe cu această metodă. De pildă, în urma comparării hărţilor subiective realizate de fiecare elev, se poate realiza pe tablă o hartă subiectivă, alcătuită din elementele-cheie mai deosebite, echivalente fiecărui simbol găsit de un elev şi nereprezentat de nimeni altcineva (căci fiecare elev/om e unic în felul său); această hartă poate reprezenta un fel de sistematizare a poeziei, de mare ajutor atunci când elevul recapitulează cele învăţate referitoare la textul propus.
Pornind de la premisele mai sus enunţate, putem conchide că ora de literatură ar putea deveni un loc unde elevii învaţă să rezoneze cu gândirea şi simţirea altuia, să comunice şi să coopereze, unde îşi dezvoltă capacităţi de exprimare necesare comunicării, un loc care favorizează cunoaşterea şi autocunoaşterea prin joc şi plăcere înainte de toate.
Bibliografie:
[1]. Costea, Octavia(2006), Didactica lecturii: o abordare funcţională, Iaşi, Editura Institutul European.
[2]. Eftenie, Nicolae(1997), Pedagogia lecturii, Braşov, Editura „Dealul Melcilor”.
[3]. Gardner, Howard(2006), Inteligenţe multiple – noi orizonturi, în româneşte de Nicolae Damaschin, Bucureşti, Editura Sigma.
[4]. Parfene, Constantin(1999), Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală. Ghid teoretico-aplicativ, Iaşi, Editura Polirom.
[5]. Giussani, Luigi(1997), Riscul educativ, în româneşte de Victoria Câmpan, Bucureşti, Editura Corint.