EDICT

Munca depusă pentru formarea de priceperi şi deprinderi muzicale este invers proporţională cu nivelul aptitudinilor muzicale ale copilului, cu menţiunea că progresul în acest sens este sprijinit şi de capacităţile intelectuale ale subiectului.
Afirmaţia unora că „nu pot cânta că nu au voce şi auz” este lipsită de temei pentru că voce şi auz au, dar nu s-au deprins să le folosească corect şi în cânt, deci ar trebui să spună că nu pot cânta pentru că nu au fost învăţaţi să cânte.

Amuzicalitatea este ca o maladie contractată prin sedentarism şi care se poate înlătura numai prin exerciţii. Astfel, pot deveni amuzicali, fără aptitudini muzicale, chiar copiii care au evidente predispoziţii în acest sens, dar care sunt obligaţi de împrejurări la o pauză muzicală prelungită.

Mulţi dintre actualii „amuzicali” sunt dintre cei rămaşi în afara educaţiei muzicale şi nu dintre cei lipsiţi de predispoziţii. Este vorba aici de rolul prioritar al mediului şi mai ales al educaţiei în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor. Relaţiile dintre ereditate, mediu şi educaţie sunt complexe fiecare dintre cei trei factori contribuind la formarea personalităţii umane. Se impune subliniat un adevăr: copilul nu se naşte cu talent şi nici chiar cu aptitudini. Genetic, copilul se naşte cu predispoziţii care se pot dezvolta în aptitudini şi talent, ca rezultat al conlucrării dintre mediu şi educaţie.

Predispoziţiile sunt trăsături de natură somatică şi psihică proprii unei persoane. Ele sunt particularităţi anatomo-fiziologice ale sistemului nervos central şi ale organelor de simţ, care constituie o premisă favorabilă pentru o dezvoltare ulterioară. Au un caracter polivalent şi se specializează prin exerciţii. Predispoziţii polivalente au toţi copiii normali, numai doza pe domenii specifice diferă. Concluzia psihologilor şi a pedagogilor este că dezvoltarea predispoziţiilor depinde de mediu şi mai ales de educaţie deci, putem afirma că nu poate exista un copil cu un auz fiziologic normal, care să nu poată să fie învăţat să cânte normal. Experienţa didactică ne confirmă faptul că, existenţa predispoziţiilor pentru muzică se poate verifica prin plăcerea şi interesul cu care copiii cântă şi ascultă muzica.

Aptitudinile sunt însuşirile psihice care constituie condiţia îndeplinirii cu succes a anumitor activităţi. În timp ce predispoziţiile sunt ereditare, aptitudinile  se creează şi se dezvoltă, mai ales prin exerciţii, în cadrul activităţii de instrucţie şi educaţie. Pentru ca aptitudinile să apară, e necesar nu numai ca activitatea să solicite dezvoltarea acestora ci şi să-l determine pe copil să-şi mobilizeze toate resursele fizice şi intelectuale în îndeplinirea ei, să-l captiveze şi să-l determine la eforturi permanente pentru a se perfecţiona. Numai în aceste condiţii activitatea poate să determine apariţia aptitudinilor.

Aptitudinile pentru muzică ale copiilor exprimă, în primul rând, gradul de educaţie muzicală şi mediul în care a crescut şi apoi predispoziţiile lor native. Iată de ce categorisirea, încă de la preluarea unui grup, în copii apţi şi copii inapţi pentru muzică este relativă, este chiar o imprudenţă didactică pentru că prin educaţie toţi pot fi muzicalizaţi.

Aptitudinile muzicale, oricât de specializate ar părea, presupun sensibilitate faţă de sonorităţile muzicale. Prestaţia de talent rămâne un vlăstar al întregii culturi. Problema aptitudinilor muzicale nu se reduce doar la marii muzicieni – Mozart, Beethoven, Enescu.

În procesul devenirii aptitudinilor contează nu numai reuşitele copilului, ci şi modul cum reacţionează cei din jur la aceste reuşite. Necesitatea ca în educarea aptitudinilor să se îmbine aprecierea externă pozitivă cu stimularea atitudinii exigente a copilului faţă de propria activitate e un lucru foarte important.

Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii, conştient elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate fără control conştient permanent. Deprinderile muzicale trec, mai întâi, printr-o fază incipientă de formare a lor, când conştientul supraveghează execuţia.

Prin exerciţiu sistematic şi conştient, ele se accelerează, se automatizează, capătă mai multă siguranţă şi precizie, în timp ce erorile se reduc, iar atenţia executantului la detalii scade, asigurând numai un control general al execuţiei.

În procesul elaborării lor sitematice, conştiinţa îndeplineşte un rol coordonator asupra acţiunilor şi operaţiilor care urmează să se automatizeze prin exerciţii. Deprinderile muzicale nu se desfăşoară niciodată însă, total în afara controlului conştient.

După gradul complexităţii, deprinderile se clasifică în simple şi complexe.
După natura proceselor psihice, în care are loc automatizarea în: senzoriale-perceptive, verbale, de gândire, motrice.
După tipul de activitate în care se încadrează în: de joc, de învăţare de muncă, de conduită morală.

În orice activitate, deprinderile se întrepătrund, iar clasificările lor au un caracter relativ, realizându-se mai mult cu scop didactic. Condiţiile elaborării deprinderilor:

• Instruirea verbală prealabilă – se face cu scopul de a dezvălui semnificaţia formării lor, condiţiile de realizare, cerinţele de calitate, în   ce constau, ce mişcări se fac şi în ce succesiune;
• Demonstrarea modelului acţiunii împletită cu instruirea verbală – este parte necesară pentru deprinderile complexe şi face să crească cu 40% rapiditatea de formare a lor;
• Organizarea exerciţiilor, mai întâi pentru formarea şi apoi pentru automatizarea deprinderii – fără asigurarea acestei condiţii nu poate apărea propriu-zis o deprindere;
• Asigurarea controlului şi a autotcontrolului în vederea depistării şi înlăturării erorilor şi a perfectării execuţiei.

Formarea deprinderilor trebuie să se sprijine pe interesele copiilor pentru acea activitate şi pe aptitudinile lor. Pe parcursul formării unei deprinderi este necesară o constanţă a principiilor şi metodelor de lucru pentru ca să se poată asigura automatizarea.

Calitatea metodelor de formare, caracterul lor activ constituie un factor de mare importanţă în formarea la parametrii înalţi a deprinderilor. Etapele formării deprinderilor:

• Etapa familiarizării cu acţiunea sau cu conţinutul deprinderii, în care se realizează cu precădere instrucţia verbală şi demonstrarea model de către cadrul didactic a acelei deprinderi;
• Etapa învăţării analitice, când deprinderile complexe se fragmentează în unităţi mai mici şi se învaţă pe rând;
• Etapa organizării şi sistematizării, în care se constată o buna execuţie a părţilor şi un efort de integrare într-o structură unitară cu eliminarea greşelilor, dar încă cu un consum mai mare de timp şi cu efort centrat pe realizarea legăturilor;
• Etapa sintetizării şi automatizării, în care integrarea elementelor este deplină, acţiunea se desfăşoară cu fluenţă, solicitarea atenţiei scade treptat, controlul conştient se face numai în ansamblu;
• Etapa perfecţionării deprinderii, în timpul căreia se ating parametrii ceruţi: sinteză, corectitudine, precizie.

În toate fazele formării deprinderilor se fac exerciţii. Fără exerciţii nu este posibilă formarea deprinderii. Ele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: să fie adecvate ca structură, să nu însemne doar o reluare monotonă a ceea ce s-a mai făcut şi să aibă de fiecare dată un scop precis şi anume de a perfecta sau forma o anumită componentă.

În procesul de dezvoltare a auzului şi vocii copiilor se urmăresc deprinderi diverse. Analizând deprinderile muzicale, le putem clasifica în funcţie de calităţile muzicale ale sunetului: înălţimea, durata, intensitatea şi timbrul şi în strânsă legătură cu forma lor de expresie artistică în lucrări muzicale: melodia, agogica (ritmul, tempoul), dinamica (polifonia şi orchestraţia).

Din acest punct de vedere deprinderile se clasifică astfel:

• Deprinderea de a cânta în colectiv
• Deprinderi melodice
• Deprinderi de interpretare
• Deprinderi ritmice
• Deprinderi psiho-motrice
• Deprinderi armonico-polifonice
• Deprinderi de audiere
• Deprinderi de diferenţiere a timbrului muzical.

Deprinderea de a cânta în colectiv  constă în capacitatea copilului de a participa la interpretarea colectivă, respectând următoarele cerinţe: atitudine în timpul cântării, poziţia corectă de cânt, respiraţia corectă, respectarea tonului şi a gesturilor dirijorale necesare sincronizării execuţiei.

În general, copiii mici nu au deprinderea de a cânta în grup. Există tendinţa de a deschide gura odată cu educatoarea, mormăind fără să se audă sau să se înţeleagă linia melodică a cântecului. Se recomandă exersarea acestor probleme încă din primele activităţi. Este necesar să se creeze o atmosferă caldă de linişte şi calm, care să conducă auzul copiilor către ascultare, trezindu-le totodată dorinţa de a reproduce vocal ceea ce ascultă. Educatoarea va explica, demonstra şi executa odată cu copiii. Interpretarea colectivă este precedată de comunicarea tonului şi a semnalului de început. Se urmăreşte, în continuare, realizarea unei inspiraţii sincronizate cu cuprinderea întregii capacităţi toracice şi nu numai a celei claviculare.

O particularitate specifică a preşcolarilor de care trebuie să se ţină seama constă în aceea că „respiraţia lor este superficială, scurtă şi mai accelerată – particularitate care se manifestă prin tendinţa lor de a respira la mijlocul cuvintelor, de a nu pronunţa sfârşitul acestora.”

Pentru a deprinde copiii cu o respiraţie corectă în timpul cântării trebuie să se acorde atenţie, în primul rând, ţinutei lor. Dacă stau pe scaun ei trebuie să păstreze spatele drept, rezemat de spetează; să ţină capul drept şi mâinile pe genunchi. Când stau în picioare (cerinţă adresată uneori copiilor din grupele mijlocie şi mare), ei trebuie să aibă a poziţie firească, degajată. Respiraţia are două etape: inspiraţia şi expiraţia.

Momentul inspiraţiei este marcat prin pauze sau virgule plasate deasupra portativului. Dacă aceste semne lipsesc, educatoarea îi va deprinde pe copii să inspire acolo unde fraza muzicală şi textul literar permit şi necesită acest lucru. Nu se va admite inspiraţia la mijlocul frazei sau al cuvintelor şi, în nici un caz, rosirea cuvintelor pe inspiraţie.

O problemă deosebită o ridică copiii care distonează frecvent, copiii catalogaţi, de multe ori greşit ca neavând voce. Pedagogiii au inventariat mai multe cauze ale acestei distonări: ó capacitate redusă de percepere a sunetelor muzicale şi, în cele mai frecvente cazuri a anumitor sunete, slaba sau lipsa totală de antrenare a coardelor vocale (subiecţii sesizează faptul că intonează fals), sau deficienţe în formarea auzului şi în cultivarea vocii.”

Deprinderile melodice vizează capacitatea copiilor de a recunoaşte şi intona sunetele care diferă ca înălţime (sunete înalte, medii, joase), de recunoaştere a cântecelor după un fragment ritmico-melodic dat, de intuire a mersului melodic (suitor, coborâtor) în cântece şi exerciţii. Educarea auzului melodic şi formarea deprinderilor necesare redării şi receptării elementelor melodice au la bază perceperea raporturilor de înălţime dintre sunete. Se constată că: „primele percepţii de natură melodică sunt cele referitoare la cunoaşterea şi recunoaşterea sunetelor de diferite înălţimi: sunete înalte, joase şi mijlocii, sunetele care urcă treptat, coboară treptat, stau pe loc (la aceeaşi înălţime); merg prin salturi şi în zig-zag, aşa cum se află în mod firesc, în linia melodică a cântecelor.”

Melodia constituie elementul expresiv şi emoţional al artei muzicale. Simţul melodic al copilului se dezvoltă prin intermediul cântecelor, exerciţiilor, audiţiilor şi jocurilor muzicale, prin reproducerea după auz.

Pentru a se realiza percepţia conştientă a elementelor melodice, ca elemente de limbaj muzical, este necesar să se organizeze o serie de activităţi muzicale, prin mijlocirea cărora, copiii să intuiască structura melodiei, începând de la cele mai simple relaţii de înălţime dintre sunete şi până la complexa linie melodică pe care o descoperă în cântece.

Se susţine ideea că „elementele ajutătoare pentru formarea simţului melodic sunt instrumentele muzicale – jucării, sau cele cu caracter didactic de tipul clopoţeilor Montessori (opt clopoţei care redau fiecare din cele opt sunete ale gamei, scrise pe ei), xilofoanele, metalofoanele sau chiar pahare ori sticle cu cantităţi diferite de apă în ele şi care pot fi supuse prin potrivirea cantităţii de apă unor adevărate acordaje muzicale ş.a.m.d.”

Deprinderile de interpretare la această vârstă constau în capacitatea copiilor de a alege şi executa tempoul şi nuanţele adecvate fiecărui cântec, de a cânta expresiv şi cu sensibilitate – în strânsă legătură cu înţelegerea mesajului artistic.

Deprinderile de interpretare se formează în timp, cu grijă pentru firesc şi muzicalitate, potrivit capacităţii copiilor, apelând permanent la gândirea lor, precum şi la trăirea afectivă adevărată. În felul acesta, interpretarea este motivată, iar cântecele învăţate se pot grupa după conţinut şi caracter.

Deprinderile psiho-motrice constau în executarea de mişcări pe muzică. Se formează începând de la grupa mică, unde, copiii efectuează, din proprie iniţiativă, mişcări de legănare, bătăi uşoare din palme sau din picioare, marcând, de fapt, timpii accentuaţi ai măsurii sau succesiunea valorilor ritmice.

Răspunzând acestor particularităţi, educatoarea va exersa mişcările pe diferite cântece şi jocuri muzicale-dans. Alegerea şi efectuarea mişcărilor denotă capacitatea copiilor de a înţelege conţinutul cântecelor şi de a conştientiza elementele muzicale.  În această categorie se încadrează şi mişcările de dirijat, de fapt mişcări de tactare a măsurilor simple pe care copiii le realizează în mod intuitiv.

Deprinderile  armonico-polifonice  constau  în  capacitatea  de interpretare a cântecelor în variante diferite: în dialog, sub formă de întrebare-răspuns, cu ison ritmic sau armonic, distribuind melodia la mai multe grupe de interpreţi, în canon, cu acompaniamentul unui instrument mânuit de educatoare. Cântarea poate îmbrăca astfel forme variate.

Copiii îndrăgesc aceste variante de interpretare ce transformă cântecele într-o activitate vie, complexă şi deosebit de plăcută. Ei devin astfel participanţi activi şi creativi ai actului artistic.

Deprinderile de audiere sunt specifice activităţilor muzicale, deoarece, însuşirea prin imitaţie a unui cântec se face pe baza ascultării de către copii a demonstraţiei educatoarei, precum şi a ascultării conştiente, de către fiecare copil, a execuţiei colectivului în care se încadrează. O formă superioară a acestei deprinderi o reprezintă audierea lucrărilor muzicale înregistrate.

Condiţia formării corecte a acestei deprinderi este gradarea  în  timp  şi  ca dificultate a pieselor audiate. De la cele mai mici vârste, audiţiile muzicale cuceresc interesul copiilor, dacă în prealabil există deprinderi de ascultare conştientă şi dacă, ascultarea este consecvent realizată prin material muzical adecvat – care reţine atenţia auditivă a copiilor şi  dezvoltă plăcerea estetică de a asculta.

Deprinderile de diferenţiere a timbrului muzical constau în diferenţierea timbrelor vocale şi instrumentale prin percepţie auditivă directă sau prin intermediul audiţiei şi, totodată, în interpretarea cântecelor cu acompaniament susţinut de diferite instrumente muzicale, pseudo-instrumente şi jucării muzicale.

Vocile  şi  instrumentele  se  recunosc şi se reţin  uşor prin  audierea  unor lucrări muzicale vocale şi instrumentale atât din muzica cultă cât şi din muzica populară. Dificultăţile care se ridică în desfăşurarea acestor tipuri de activităţi se referă la posibilităţile reduse ale cadrului didactic de a oferi spre audiere lucrări muzicale reprezentative pentru arta muzicală şi, în acelaşi timp, care să pună cu adevărat în evidenţă sonoritatea specifică a unei voci sau a unui instrument, întrucât acestea se găsesc cu mare dificultate în magazinele de specialitate.

Majoritatea înregistrărilor se axează pe creaţii muzicale ample, compuse pentru ansambluri muzicale ample, lucrări în care timbrul specific vocal sau instrumental este mai puţin evident.

Deprinderile ritmice. Ritmul este elementul muzical care dă viaţă muzicii, copiii manifestând un mare interes pentru activităţile ritmice pe care le practică, în mod spontan, în toate jocurile lor independente.

În perioada prenotaţiei muzicale, educatoarea va urmări reproducerea, executarea şi recunoaşterea de către copii a sunetelor cu durate diferite, recunoaşterea şi marcarea pauzelor în cânt, ritmizarea cântecelor prin bătăi din palme sau cu instrumente de percuţie şi jucării muzicale, recunoaşterea cântecelor după formula ritmică de început, conştientizarea unor formule ritmice date şi valorificarea tuturor acestor elemente în scurte improvizaţii.

Activităţile destinate dezvoltării simţului ritmic trebuie să creeze variaţie, asigurând alternarea momentelor de concentrare cu cele de relaxare. Acest lucru se realizează organizând activităţile sub formă de joc, dat fiind locul important pe care acesta îl ocupă în viaţa copiilor.