Într-o epocă a vitezei digitale, în care informația circulă sub formă de fragmente efemere și în care limba română suferă adesea procese de simplificare drastică, întrebarea „De ce mai studiem literatura veche în școală?” pare să apară tot mai des pe buzele elevilor. La prima vedere, textele scrise cu secole în urmă, încărcate de arhaisme și de o semantică religioasă profundă, par străine de preocupările pragmatice ale tânărului de astăzi. Totuși, a ignora literatura veche mi se pare echivalent cu a privi un stejar secular ignorându-i rădăcinile: în lipsa lor, copacul s-ar prăbuși la prima furtună identitară.
Studiul literaturii române vechi, care a stârnit reacții diverse odată cu noua programă de limba și literatura română pentru clasa a noua, nu este doar o obligație curriculară, ci un act de arheologie spirituală. Această etapă reprezintă momentul în care limba noastră a încetat să fie doar un instrument de comunicare orală, domestică, și a devenit un vehicul pentru idei înalte, pentru cultură și pentru sacru. Prin figuri emblematice precum Diaconul Coresi, Mitropolitul Varlaam și Mitropolitul Dosoftei, literatura veche ne oferă cronica nașterii conștiinței naționale.
Din punctul meu de vedere, orice discuție despre literatura veche trebuie să înceapă cu Diaconul Coresi. Într-o perioadă în care limba slavonă domina autoritar spațiul liturgic și administrativ, fiind o limbă a elitelor, inaccesibilă masei largi de credincioși, Coresi a înțeles un adevăr fundamental: credința și cultura trebuie să fie exprimate în „limba înțeleasă de toți”. Activitatea sa tipografică de la Brașov, de la jumătatea secolului al XVI-lea, nu a fost doar un demers tehnic, ci unul de o importanță politică și socială imensă. Prin tipărirea primelor cărți în limba română, precum Tetraevangheliarul (1560-1561), Coresi a pus bazele limbii române literare. El a ales să folosească graiul din nordul Munteniei și sudul Transilvaniei, care, datorită clarității și circulației sale, a devenit fundamentul limbii standard de mai târziu.
În școală, studiul lui Coresi îi învață pe elevi despre puterea cuvântului ca instrument de emancipare. Când Coresi afirma în prefețele sale că „în biserică mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât zece mii de cuvinte neînțelese”, el punea piatra de temelie a unei culturi naționale bazate pe transparență și accesibilitate. Este prima lecție de democrație culturală din istoria noastră.
Dacă secolul al XVI-lea a fost cel al așezării textului în pagină, secolul al XVII-lea a adus maturizarea discursului narativ și retoric prin figura Mitropolitului Varlaam al Moldovei. Capodopera sa, Cazania (sau Carte românească de învățătură), publicată la Iași în 1643, este considerată de critici precum G. Călinescu drept un monument de limbă și simțire românească.
Importanța studierii lui Varlaam în școli rezidă în capacitatea sa de a unifica spiritual un popor fragmentat politic. Cazania a fost cea mai citită carte din spațiul românesc timp de secole, circulând în toate provinciile (Moldova, Muntenia și Transilvania). Prin acest text, Varlaam nu doar că explica evangheliile, dar crea un spațiu mental comun.
Din punct de vedere literar, Varlaam introduce arta narativă. Stilul său este unul cald, viu, presărat cu elemente de oralitate care fac textul extrem de savuros chiar și astăzi. Elevii pot descoperi în scrierile sale primele forme de retorică, utilizarea metaforei cu scop didactic și o structură logică a argumentației, care va prefigura marea proză românească de mai târziu. Varlaam ne învață că literatura a fost, înainte de toate, un factor de coeziune socială.
Tranziția de la literatura utilitară (religioasă sau administrativă) către literatura ca artă se realizează prin Mitropolitul Dosoftei. Până la el, se credea că limba română este prea aspră sau prea săracă pentru a exprima nuanțele fine ale poeziei. Dosoftei a spulberat acest mit prin lucrarea sa monumentală, Psaltirea pre versuri tocmită (1673).
Dosoftei a un creator de limbaj poetic. El a adaptat psalmii biblici la structura versificației populare românești, folosind rima și ritmul într-un mod care anticipa sensibilitatea lirică a unui popor care „s-a născut poet”. Studiul lui Dosoftei în școală este crucial pentru înțelegerea versificației.
Mai mult, Dosoftei a fost un poliglot și un umanist. Prin el, elevii iau contact cu ideea de intelectual european. El demonstrează că a fi ancorat în tradiția proprie nu te împiedică să fii conectat la marile curente ale lumii (în cazul său, umanismul și barocul). Dosoftei este dovada că literatura română a avut, încă de la începuturile sale, ambiția de a se măsura cu marile culturi ale lumii.
În concluzie, literatura veche nu trebuie privită ca o barieră în calea modernizării, ci ca o busolă. Fără Coresi, am fi vorbit poate și astăzi limbi fragmentate, lipsite de o normă scrisă. Fără Varlaam, proza noastră nu ar fi avut acea vigoare a slovei care se simte până la Creangă sau Sadoveanu. Fără Dosoftei, poezia românească ar fi întârziat să descopere muzicalitatea propriei limbi.
Școala are datoria de a prezenta acești autori nu ca pe niște figuri de muzeu, ci ca pe niște inovatori, ca pe niște rebeli ai timpului lor care au îndrăznit să spargă barierele lingvistice și să creeze ceva din nimic. Literatura veche este certificatul nostru de noblețe culturală. Ea ne reamintește că, indiferent cât de mult ne-am tehnologiza, suntem construiți din cuvintele celor care, cu sute de ani în urmă, au avut curajul să spună, pentru prima dată, Tatăl Nostru sau o poezie în limba română.