De-a lungul istoriei educaţiei, şcoala şi slujitorii ei s-au implicat adesea în găsirea unor soluţii privitoare la problematica educaţiei unor copii care învaţă mai greu. Societatea şi şcoala manifestă în prezent, faţă de această categorie de elevi, o gamă variată de atitudini, de la acceptare şi includere în medii şcolare obişnuite, la diferite grade şi modalităţi de separare uneori chiar izolare faţă de contextele sociale şi educaţionale la care au acces toţi copiii.
Pe parcursul derulării activităţii mele didactice, am întâlnit adesea elevi care făceau faţă cu greu sarcinilor şcolare. De aceea, nu am putut să nu-mi pun câteva întrebări precum:
- Care sunt motivele pentru care unii elevi întâmpină dificultăţi şcolare şi nu progresează la fel ca ceilalţi ?
- Cum pot fi sprijiniţi să progreseze în învăţarea de tip şcolar aceşti elevi ?
Dintre cauzele cele mai frecvente pe care le-am constatat că erau responsabile de apariţia dificultăţilor de învăţare şi implicit rămânerea în urmă la învăţătură a unor elevi , erau cele privitoare la dezvoltarea intelectuală a acestora . Aşa se face că majoritatea dintre ei prezentau un decalaj între vârsta cronologică şi cea mintală (aspect confirmat prin aplicarea testelor de inteligenţă) , având un nivel de dezvoltare a inteligenţei cunoscut sub denumirea de intelect de limită.
Preocuparea faţă de această categorie de elevi a constituie şi obiectul lucrării de faţă prin care am încercat să răspund practic la cea de-a doua întrebare, încercând astfel să identific şi să evaluez factorii care favorizează adaptarea şcolară a elevilor cu dezvoltare intelectuală de graniţă.
Intelectul de limită sau hipofrenia defineşte o categorie eterogenă, de forme şi grade de manifestare a căror trăsătură comună constă în fenomenul decompensării şcolare la vârsta şcolară mică, urmată de apariţia unor reacţii nevrotice şi comportamentale consecutive insuccesului şcolar. Intelectul de limită include categoria copiilor de ,, graniţă” , a căror posibilităţi intelectuale, afective, de adaptare socială sunt mai reduse, fiind situaţii între copilul normal dezvoltat şi cel cu deficienţă mintală. Dezvoltarea intelectuală de limită este menţionată în toate scările de inteligenţă ale psihometriei. Astfel, în scara Binet-Simon se indică un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de circa 2 ani şi jumătate la vârsta de 10 ani, decalaj care creşte treptat până la 5 ani la vârsta de 15 ani. La ora actuală însă nu există o unitate de vedere în ceea ce priveşte încadrarea exactă a categoriei liminarului. Astfel în timp ce unii autori ( Terman, Merrill, Wecksler ) apreciază că dezvoltarea intelectuală a hipofrenilor este definită printr-un Q.I. cuprins între 70-79, alţii ( Penrose, M. C. Audela) lărgesc limita superioară peste 80 ajungând până la 90.
Denumirile utilizate în diferite limbi sunt : ,,dull” sau „back-ward” ( în engleză); ,,peu-doue” şi ,,debile leger” ( în franceză); ,,unterbergabt” (în germană). Dintre cauzele care determină intelectul de limită sunt : hiperprotecţie din partea familiei, abuzul de autoritate familială, carenţe afective, climat familial nefavorabil, labilitate emoţională, didactogenia inclusă în mediul şcolar prin frica de sancţiune şi lipsa de emulaţie. Totodată hipofrenia poate fi însoţită de întârziere în dezvoltarea psihică, intelect lacunar, imaturitate afectivă, instabilitate psihomotrică, tulburări pasagere de comportament, emotivitate inhibabilă, handicap şcolar etc.
Intelectul de limită este considerat un deficit aparent şi reversibil al inteligenţei, ce apare la subiecţii cu potenţial intact, sesizabil atât la probele de performanţă cât şi la cele de raţionament verbal. Astfel în ciuda unui Q.I. bun, rezultatele la probe sunt dispersate, caracterizate prin reuşite la probele de achiziţie şi memorie şi prin eşec la cele de raţionament.
Din punct de vedere psihopedagogic, există câteva elemente definitorii după care copii cu intelect liminar pot fi uşor identificaţi în procesul educaţional:
- răspunsurile sunt realizate într-o manieră inegală, adesea lacunară;
- are nevoie de un interval de timp pentru a-şi mobiliza capacităţile intelectuale, fapt care explică realizarea în etape a unui răspuns corect cu sprijinul unor întrebări suplimentare însoţite de atitudinea deschisă şi încurajatoarea a educatorului;
- dificultăţi în însuşirea citit scrisului şi calcului aritmetic datorate prezenţei unor disfuncţii instrumentale importante, fapt care poate determina apariţia eşecului şcolar;
- unele baraje ale gândirii sau lapsusuri, încetineală în gândire;
- la nivel verbal abstract operaţiile mintale devin imprecise, nesigure şi inerte;
- hiperactivitate motorie, instinctuală şi emotivă, tulburări de comportament pe fondul trăirii lipsei de eficienţă şcolară;
- teamă de insucces, nivel de aspiraţie redus, neîncredere în sine;
Adaptarea curriculară
Cazul elevului cu dezvoltare de limită militează pentru o pedagogie diferenţiată şi individualizată. Tratarea diferenţiată a acestuia în procesul educaţional devine astfel un imperativ obligatoriu, deoarece caracterul polimorf, atât sub raportul etiologic cât şi simptomatic al acestei forme de deficienţă mintală minoră, necesită din punct de vedere educaţional programe adecvate şi specifice.
În sistemul de învăţământ dintr-o serie de ţări, în Franţa de exemplu, există începând din clasa a VI-a o serie de clase cu profil practic care sunt urmate de elevii liminari. În ţara noastră au existat clase de recuperare, care însă nu şi-au dovedit viabilitatea din lipsa unui for metodologic interdisciplinar care să îndrume şi să structureze o concepţie unitară legată de munca pedagogică cu aceşti copii.
În practica şcolară curentă, practicianul de la catedră se vede pus în situaţia de adapta un curriculum existent ( de pornire), care este de cele mai multe ori programul curricular al clasei, având în vedere situaţiile frecvente în care, în clasa respectivă, există câţiva elevi ce reclamă acest lucru .
Argumentele care stau la baza elaborării unui curriculum adaptat sunt:
- respectarea dreptului fiecărui copil la instrucţie şi educaţie, pe măsura potenţialităţilor şi capacităţilor sale;
- formarea la copilul liminar a unui registru comportamental adecvat, care să permită adaptarea şi integrarea sa socială printr-o experienţă comună de învăţare alături de copii normali;
- dezvoltarea capacităţilor necesare pentru rezolvarea independentă a problemelor, autocontrol în situaţii dificile şi practicarea unor metode şi tehnici de muncă intelectuală care să asigure eficienţă în adaptare şi integrare.
Curriculumul este un concept al educaţiei secolului XX şi reprezintă „ansamblul experienţelor de învăţare ale educabililor sub auspiciile unei şcoli” (Dorel Ungureanu, 1999, Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa Timişoara). În ceea ce priveşte integrarea şcolară a elevilor cu diferite deficienţe adaptarea curriculară devine o premisă obligatorie. Adaptarea curriculară se prevalează, la modul practic, întotdeauna de existenţa unui curriculum, ca bază de pornire, un curriculum de regulă bine construit pentru un grup, o categorie anume de educabili. Cu alte cuvinte, adaptarea curriculară devine expresia concretă a reconfigurării prin accesibilizare expresă şi oportunizare focalizată a unui curriculum de referinţă.
În funcţie de gradul de adaptare în sensul de modificare a unui curriculum de bază se pot întâlni mai multe variante de adaptare curriculară, precum :curriculum uşor adaptat, curriculum–ul parţial adaptat, curriculum-ul semnificativ adaptat, curriculum-ul special adaptat şi curriculum-ul total adaptat în sensul de curriculum individualizat, personalizat. Primele două variante se practică de regulă, pentru elevii cu cerinţe educative speciale uşoare. Curriculum-ul uşor adaptat reprezintă o situaţie în care curriculum-ul de bază corespunde în cea mai mare parte noilor beneficiari, necesitând doar unele mici ,,retuşuri” nu atât structurale, cât mai ales acţional-procedurale. În această situaţie, obiectivele educaţionale rămân în principiu aceleaşi ca de altfel şi conţinuturile învăţării, putând fi sensibil modificate doar formele de organizare, tipul acţiunilor şi al experienţelor de învăţare.
De asemenea parametrul timp este uşor dilatat, relaxând puţin ritmul de solicitare şcolară.
Curriculum-ul parţial adaptat, presupune unele intervenţii asupra curriculum-ului de bază, în exact acele zone care pun probleme beneficiarilor actuali ai lui, urmând ca restul să rămână, în principiu în forma iniţială. În acest caz, suportă unele modificări minore/uşoare obiectivele educaţionale, conţinuturile învăţării, tipurile de învăţare, experienţele de învăţare, formele de organizare şi chiar formele de evaluare.
In concluzie, democratizare şcolii presupune egalizarea şanselor și respectarea dreptului fundamental al fiecărui copil la educaţie. Din acest motiv, ca dascăli avem obligația de a veni în întâmpinarea nevoilor tuturor elevilor cu programe de învăţare care să ţină seama de marea diversitate a particularităţilor şi cerinţelor individuale ale fiecărui copil. Găsirea unor soluţii la dificultăţile de învăţare ale unor grupuri vulnerabile reprezintă totodată un semnal al nivelului de civilizaţie atins de o anumită societate, un mijloc de solidaritate umană.